În weekend-ul care tocmai s-a încheiat am vizionat la noul sediu al Centrului Național al Dansului București spectacolul „Camera 0001/Fabrica de vise”, cea mai recentă premieră de dans de pe piața artei contemporane din România. Spectacolul reprezintă rezultatul unui laborator interdisciplinar care implică dans: Simona Deaconescu, videografică: Codrin Iftodi, muzică: Rolf Ono, concept lumini: Cătălin Nicolescu și fotografii realizate de către Claudiu Popescu.
Cercetarea realizării unui construct spectacular care să implice discursul mai multor limbaje estetice este întotdeauna un demers riscant, chiar și astăzi când orice delimitări stricte sunt transgresate. După ce în cea de-a doua jumătate a secolului trecut fiecare artă și-a confirmat autonomia în raport cu celelalte, iată că ne regăsim la începutul secolului XXI cu un apetit dezvoltat pentru întrebuințarea, ba chiar suprapunerea simultană a mijloacelor de expresie artistică, în afirmarea discursului creator. Este evident că suntem cu toții marcați de viteza comunicării și de dependența pe care am dezvoltat-o față de tehnologia informațională care, la rândul ei, ne-a modificat percepția. A crescut considerabil gradul de excitabilitate pe care trebuie să-l aibă stimulii care pot declanșa în spectator un răspuns/o emoție. Pentru orice creator al zilelor noastre este o provocare să obțină un raport echilibrat între mijloacele de expresie astfel utilizate, în așa fel încât acestea să se justifice în economia spectacolului, fără a se anula reciproc.
Alegerea unei teme precum explorarea visului, așa cum anunță încă de la început titlul spectacolului „Camera 0001/Fabrica de vise”, este ideală pentru investigarea modalităților de realizare a unui spectacol interdisciplinar. Visul, prin natura sa, permite prezentarea oricărui conținut, cu avantajul că scapă de sub incidența determinismului. Materialul din care este alcătuit de obicei visul reprezintă fie evenimente trăite recent și/sau evenimente petrecute cu ani în urmă de către o persoană, fie dorințe neîmplinite ale acesteia care, pentru a se putea adapta realității, au fost reprimate. Procesul este cu mult mai complex decât îndrăznesc eu să comentez aici, dar, cu toate acestea, îmi permit, totuși, să ofer câteva argumente în favoarea alegerii temei care a făcut obiectul de cercetare al laboratorului interdisciplinar.
Cu excepția volumului sonor dat prea tare, care a făcut astfel ca pe parcursul desfășurării spectacolului să nu mai poată fi identificat materialul muzical, prelucrat cu efecte de sound-design, ci, de la un moment dat, doar un zgomot perturbant, interdisciplinaritatea tuturor limbajelor estetice a fost susținută coerent. Aș afirma chiar că, pe alocuri, efectele videografice au potențat scriitura coregrafică, oferind-i mai multă spațialitate. Din nefericire finalul este prea puțin percutant din cauza lipsei distanței între spațiul scenic și spectatori, astfel încât, efectul regizoral de heblu (întuneric total pe scenă), care ar fi trebuit să reprezinte scufundarea în vis din care interpreții revin la realitate prin apariția luminii, a fost ratat. În schimb, este de remarcat prestația tuturor dansatoriilor, aflați într-o formă excelentă care confirmă o pregătire susținută în această direcție.
Fiecare dintre ei: Alexandra Bălășoiu, Simona Deaconescu (coregraful acestui spectacol), Vlad Merariu, Dragoș Istvan Roșu, Răzvan Stoian și Irina Ștefan, posedă o tehnică cu un grad ridicat de dificultate, care le permite să nuanțeze partitura coregrafică prin filtrul propriei personalități.
În ciuda micilor inadvertențe, spectacolul „Camera 0001/Fabrica de vise” este provocator și dinamic, iar prin felul în care este realizat, interferează cu frecvența sensibilă a spectatorului de astăzi.
Print