Este actriță a Teatrului Nottara, unde joacă de când a terminat facultatea, în anul 1993, la clasa profesorului Alexandru Repan. Crenguța Hariton a crescut în teatru, alături de trupa de actori-păpușari a Teatrului din Constanța, unde lucra mama ei, apoi, ea însăși a fost doi ani și jumătate actor-păpușar la Ploiești. Îi plac poveștile și-i e dor de Constanța așa cum era în copilăria ei. În această stagiune o puteți vedea pe scena Teatrului Nottara, în spectacole precum: „Somnambulism”, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, „Moliere/ Ereilom”, în regia lui Roman Feodori sau „Cum vă place”, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu… La final de an, am vorbit, la un ceai, despre teatru și capcanele lui, despre o Constanța din alt timp, despre Revoluție, Crăciun și Dumnezeu.
Suntem înainte de Crăciun… Crăciunul anului 2018. Îți amintești care e cel mai frumos Crăciun pe care l-ai petrecut?
O, da, nu știu dacă e cel mai frumos, dar mi-a rămas în minte. Aveam 14 ani și toată lumea în jurul meu spunea că nu există Moș Crăciun, în afară de mama. Și aveam foarte mari îndoieli. Mama o ține pe a ei că există… Așa era mama… A știut să întrețină iluzia și inocența, a fost un om extraordinar, cu un suflet mare și cu o minte foarte deschisă și inventivă. Și mi-aduc aminte că am pândit-o toată seara să văd dacă face ceva, dacă pune ea cadourile… să nu care cumva să reușească să mă păcălească. Am fost cu ochii pe ea tot timpul. Și la un moment dat, destul de târziu, am auzit un zgomot în curte. Noi stăteam la casă… Și m-am dus să deschid ușa, dar n-am putut, era blocată de ceva. Pe urmă am împins puțin mai tare și am descoperit în fața ei un sac imens de la Moșul… Nu mi-a venit să cred. Ceva era de necrezut, eram deja foarte mare ca să mai cred în Moș Crăciun și totuși, sacul era acolo, căzut din Cer… Și sacul era plin cu lucruri de trebuință pentru toată lumea, pe care le cerusem eu pe listă, că așa era pe vremea aia, ceream lucruri de care aveam nevoie… Am cerut într-un an pernuță pentru scaunul bunicului care stătea mult pe scaun la fereastră și citea, altă dată ciorapi pentru mama, că mereu avea ciorapii rupți și-i cosea. Lucruri de-astea puneam eu pe lista pentru Moșul.
Deci făceai o listă și i-o trimiteai Moșului?
Absolut! Scrisorica era prinsă în geam și când eram mai obraznică nu dispărea de-acolo până în Ajunul Crăciunului… Și eu mă temeam că Moșul n-a vrut s-o ia. Și stăteam într-un mare stres că n-o să primesc nimic.
Se mai poate păstra inocența asta acum, pentru copiii de azi?
Foarte greu… Am avut experiențe ciudate cu copilul meu, eu n-am prea știut cum să mă raportez la lume, la informațiile pe care să i le dau, întotdeauna am considerat-o prea mică și am crezut că încă nu-i pot vorbi de anumite lucruri și s-a dovedit că n-am avut dreptate. Deci nu sunt updatată. E o diferență imensă între copilăria pe care am avut-o eu și copilăria de azi. Normal că sunt schimbări de la o generație la alta, dar aici ruptura mi s-a părut imensă.
Ce mai sărbătorim azi de Crăciun? Cum s-a schimbat lumea din jur?
Eu sărbătoresc Nașterea Domnului… Dar altfel, Crăciunul nu a devenit decât un motiv în plus pentru consumerism. E drept, se pune accent pe familie, însă am impresia că e tot ca o reclamă pentru consum, ca o formă de manipulare. Ne-am îndepărtat tare de ceea ce sărbătorim de fapt… Lumea l-a pierdut pe Dumnezeu și asta s-a întâmplat cu pași mici și insesizabili. Îngerul căzut ne-a îndepărtat cu pași mărunți… Fără să ne dăm seama și folosind o păcăleală. Păcălindu-ne că suntem în același loc – asta mi se pare mie perversiunea maximă. Înlocuind lucrurile, uite așa cum e cu Crăciunul… S-a ajuns să se creadă că e o sărbătoare despre familie, deci ține de suflet… Și în felul ăsta să crezi că ești pe drumul bun, că ești în bine. Or, tu, de fapt, ești în altă parte. Îngerul cel rău așa procedează, îți măgulește orgoliul, te face să te crezi mai deștept, mai bun, mai deschis la minte… Iar ideea asta cu toleranța despre care se tot vorbește mie mi se pare în sine nepotrivită, pentru că toleranța implică o superioritate. Iubirea ar fi mult mai potrivită decât toleranța.
Crăciunul nu a devenit decât un motiv în plus pentru consumerism. E drept, se pune accent pe familie, însă am impresia că e tot ca o reclamă pentru consum, ca o formă de manipulare. Ne-am îndepărtat tare de ceea ce sărbătorim de fapt… Lumea l-a pierdut pe Dumnezeu și asta s-a întâmplat cu pași mici și insesizabili.
Cum se potrivește orgoliul de actriță cu iubirea, cu credința, cu Dumnezeu?
E o luptă acolo, destul de puternică. E-adevărat că multă vreme nici nu mi-am pus problema. Oricum am impresia că multă vreme eu nici n-am trăit. Că am plutit pur și simplu la vale, luată de val, am trăit ce mi s-a întâmplat, fără să-mi doresc ceva anume. E-adevărat că mi-am dorit să fac actorie, asta da, dar un drum în actorie nu mi-am construit. Tot ce-am făcut a fost la întâmplare și acum, privind în urmă, îmi dau seama că n-a fost bine. Nu mi-am pus prea multe probleme despre mine, despre lume. Dar de curând m-am gândit și la problema asta a orgoliului, sunt sau nu orgolioasă.
Și răspunsul e?
Sunt, deși la început credeam că nu sunt…
Spui că mult timp ai mers ca luată de val. Și când s-a schimbat asta, când ai început să conștientizezi lucruri?
N-a existat un moment anume. Cred că s-a întâmplat treptat. Am început să aud ce mi se spune. Și oamenii mi-au zis că-mi mai spuseseră acele lucruri, dar eu nu le auzisem. E vorba de lucruri legate de profesie. Și de la profesie au pornit lucrurile și înspre mine și am început să-mi dau seama că nu fac bine ce fac și că ce-a ieșit a ieșit așa din întâmplare, din calități pe care nici nu știam că le am. Dintr-un farmec pe care se pare că-l aveam și n-am știut, pentru că aș fi fost poate o actriță mai bună dacă știam asta. Dacă eram mai relaxată și mă cunoșteam pe mine mai bine, mi-aș fi putut face meseria mai bine.
În acest moment, ești în punctul în care vrei să fii?
Eu sper că e loc să merg mai sus, să fac lucrurile mai bine…
Ce-ți reproșezi? Ce nu e bine?
Am impresia că am făcut lucrurile prea mult din cap, cu energie și cu farmecul de care spuneam și că n-am știut cum să le cobor și în inimă și că nu mi-am pus problema că trebuie să fac mai mult decât fac.
Ce e talentul?
Un har. Ceva cu care te lasă Dumnezeu. Și cred că fiecare meserie are nevoie de talent, nu doar actoria. Sunt niște date cu care te naști, dar trebuie să le și dezvolți. Prin muncă. Multă. Prin lecturi, prin relațiile cu oamenii, prin credință…
Și credința se bate cap în cap cu actoria?
Da, mi-am pus problema asta. Din păcate, n-am avut însă puterea să renunț la anumite proiecte, în care erau lucruri care simțeam că-mi strâng stomacul și n-aș fi vrut să le fac. Dar culmea e că majoritatea s-au schimbat de la sine. M-am rugat și s-a întâmplat.
Părinții mei au fost păpușari la Constanța, am copilărit în teatru și asta am vrut să fac, pentru că asta am văzut de mică. Era superbă atmosfera din teatru. Erau toți ca o familie. Și cred că și asta a contribuit. Mama nu m-a lăsat inițial, mi-a zis că e o meserie foarte grea și că mai greu e în culise decât pe scenă și câteodată e-adevărat…
Ce-ți dorești, ce aștepți de la un regizor, atunci când lucrezi cu el?
Să tragă de mine, pentru că sunt leneșă și nu am curaj s-o apuc pe un drum cu fermitate. Și pentru că nu știu să fac singură lucrurile. Să mă ajute să mă duc în profunzime și să nu mă lase să fac ce-mi e la îndemână.
Spuneai c-ai vrut dintotdeauna să faci actorie…
Părinții mei au fost păpușari la Constanța, am copilărit în teatru și asta am vrut să fac, pentru că asta am văzut de mică. Era superbă atmosfera din teatru. Erau toți ca o familie. Și cred că și asta a contribuit. Mama nu m-a lăsat inițial, mi-a zis că e o meserie foarte grea și că mai greu e în culise decât pe scenă și câteodată e-adevărat… Așa că am dat la Politehnică și, slavă Domnului, am picat. Eram încă în comunism, iar mama a aflat că n-aveai voie să dai anul următor la facultate decât dacă te angajai șase luni. În Constanța n-a găsit un loc potrivit, am avut o ofertă la magazia magazinului mare și mama a zis că nu vrea asta pentru mine. Iar pe vremea aia păpușarii nu aveau facultate. Se făceau cursuri de reciclare și mama a avut o echipă de vreo douăzeci și ceva de actori cu care a lucrat. Și toți au îndrăgit-o foarte tare. Așa a aflat întâmplător că e un post de păpușar liber la Ploiești și a fost prima oară când a pus o vorbă bună pentru mine. Așa că m-am dus la Ploiești actor-păpușar… doi ani și jumătate. Și de-abia după asta am dat la facultate. Eram 274 de fete pe un loc. Am intrat a treia oară.
Ce crezi c-ai fi pierdut dacă n-ai fi făcut actorie?
Vai… E o bucurie imensă. Eu chiar sufăr când nu joc. Și nu joc cât mi-aș dori… Joc rar. Dar e o imensă bucurie, mai ales când ai spectacole bune.
Și din ce vine această bucurie?
Din faptul că dăruiesc ceva. E ca-n amor. Te bucuri tu și te gândești și la cel de lângă tine și simți cum e ceva ce crește împreună. Așa e și în teatru, cu publicul.
Actoria e o mască? E și o formă de a te ascunde de tine? De viața ta?
E o călătorie… În tine. Pentru că toate lucrurile alea le găsești și în tine într-o măsură mai mică sau mai mare. Lucruri pe care vrei să le înăbuși sau să le dezvolți la tine. Și într-adevăr, nu știu dacă e chiar o mască, dar e o formă de a evada puțin din tine…
Ai vrut vreodată să evadezi din viața ta?
Nu. Aș fi vrut ca ea să fie altfel, dar n-aș fi vrut să evadez din viața mea.
Cum altfel?
Să fi făcut alegeri mai bune sau să fi învățat mai repede și mai bine din încercările prin care a trebuit să trec.
Care e cea ai importantă lecție pe care ai învățat-o?
Poate că am învățat că îngăduința trebuie dată cu măsură, că uneori prea multă îngăduință poate face rău. Și că îngrădirile au rostul lor și pot fi benefice. E foarte importantă măsura în lucruri și trebuie să păstrezi un echilibru în tot ce faci. Iar asta am învățat și prin teatru, mai ales în ultimii ani. Și de-asta îmi doresc să joc, îmi doresc texte contemporane, ca să experimentez acel tip de firesc. E o zonă explorată prea puțin de mine și am nevoie de asta. Deși am 50 de ani, mi se pare că ar fi un bun început de drum…
Deci tu te simți la început de drum?
Da, așa mă simt.
Cum era Constanța în copilăria ta?
Minunată… Am avut o copilărie fericită, deși erau vremurile alea cumplite, era cumplit de frig în casă, nu se găsea nimic, am leșinat la coadă… după ce am stat 12 ore în soare să vină mașina care aducea rația de ulei, făină și ce mai era. Am văzut femei bătându-se pe varză. Dar cu toate greutățile astea a fost o copilărie superbă. Poate și pentru că mama a știut să facă lucrurile să fie frumoase. Eu am crescut cu mama și bunicii pentru că părinții mei s-au despărțit când aveam trei ani. Am petrecut mult timp în teatru, mergeam în deplasări, am fost și în turnee. Am fost într-un turneu cu vagonul. Se mai făceau astfel de turnee de câte o lună, o lună și jumătate. Locuiau într-un vagon de tren și mergeau prin toată țara. Am copilărit la curte, cu marea aproape. Teatrul de păpuși e chiar pe malul mării și cabina fetelor dădea exact spre plajă și mama repeta și când trebuia să urc la masă îmi punea în geam fața de masă roșie de la cabină.
Care e locul tău de suflet din Constanța?
Plaja Modern. Care e și aproape de teatru.
Și-acum, când te duci în Constanța cum te simți acolo?
Mă întristează. Orașul vechi, care era atât de frumos, acum e în paragină. Multe case superbe au fost părăsite și sunt devastate… În copilăria mea nu era așa. Atunci avea farmec. Acum orașul e tare trist.
Care e prima ta amintire cu mama?
Imaginea cea mai persistentă cu mama e cea dinspre bătrânețe, când era foarte bolnavă și slăbise foarte mult. Dar cea mai dragă imagine a mea cu ea e cea dintr-o fotografie, când a împlinit 40 de ani. Avea o fustă lungă, maro, cu flori mari. Adusese materialul din Italia, când fusese într-un turneu. Și mai e o amintire care persistă… Eram destul de mică. Cred că aveam vreo șase ani și eram în curte. Curtea noastră nu era foarte ordonată, era plină de flori, creșteau plante peste tot, cum voiau ele. Și era seară, un asfințit superb. Mama fuma foarte mult… Și avea o bucurie extraordinară pe chip în seara aia… Fuma și trăgea cu poftă din țigară, acolo în lumina apusului, în curtea aia superbă și în capul meu a fost că toată bucuria ei venea de la țigară. Și i-am cerut și eu țigară, ca să simt și eu fericirea ei. Și mama mi-a dat, iar eu am suflat. Mama mi-a zis că nu se suflă, că trebuie să trag din țigară. Și am tras… Și adevărul e că povestea asta m-a ferit toată viața de fumat. N-am putut niciodată să fumez.
Mi se pare asta o capcană a societății, toate revistele, toate emisiunile te îndeamnă să cauți fericirea. Și asociază fericirea cu plăcerea. Și li se inoculează oamenilor gândul greșit că TREBUIE să fii fericit. Iar când vezi că nu ești, clachezi. E o minciună promisiunea asta de fericire în trei sau în cinci pași.
Vorbești de acel superb moment de fericire al mamei… Tu ești fericită?
Câteodată… Cred că nimeni nu poate fi continuu fericit.
Dar ce e fericirea pentru tine?
Să simți că iubești totul în jur, că nu te poate supăra nimic. Că nu te poate atinge nimic rău. Și e ceva ce se întâmplă doar câteodată. Nici nu cred că e rațional să ceri fericire, nu cred c-o poate avea cineva. Poate sfinții. Dar noi puteam doar s-o atingem câteodată… Și mi se pare asta și o capcană a societății, toate revistele, toate emisiunile te îndeamnă să cauți fericirea. Și asociază fericirea cu plăcerea. Și li se inoculează oamenilor gândul greșit că TREBUIE să fii fericit. Iar când vezi că nu ești, clachezi. E o minciună promisiunea asta de fericire în trei sau în cinci pași. Eu, când am momente de cădere, mă gândesc la oamenii care au trecut prin război, prin închisorile comuniste și cum au rezistat acolo. Și motivele mele de întristare și deznădejde devin penibile…
Oare nefericirea e de ajutor într-o carieră artistică? De-a lungul istoriei marii artiști s-au încadrat în acest tipar al nefericirii…
Da, nefericirea poate fi de ajutor cu condiția s-o conștientizezi și să ți-o asumi. Pentru că există și pericolul de a rămâne închis acolo. Dar da, nefericirea îți dă un pic de profunzime. Te ridică deasupra superficialității.
Care sunt motivele tale de nefericire?
Unul este că n-am știut să-mi cresc copilul. Al doilea e legat de meserie, că nu lucrez suficient de mult și de bine. Am o nevoie acută de a face lucruri. Îmi dau seama că le pot face mai bine decât le-am făcut, îmi dau seama și că nu mai am așa de mult timp și vreau să fac mai bine. Și al treilea motiv… e faptul că sunt singură.
Dacă ar fi să-ți iei o vacanță într-o poveste, care ar fi aceea?
În lumea lui Haruki Murakami… Are un fel de a te purta spre o altă lume, și tristă, și fermecătoare. Când îi termin cărțile mi-e dor de personaje ca de niște prieteni.
Suntem la final de 2018, au trecut aproape 30 de ani de la Revoluție. Ce făceai tu la Revoluție?
Eram studentă în primul an. Iar în acea iarnă am trecut printr-o dramă personală… Am fost pe străzi, dar nu foarte mult. Poate nu eram atât de curajoasă. Noi, cei din anul I la Institut, pregăteam Plugușorul pentru Ceaușescu. Și în perioada aceea mergeam la repetiții. Știu că s-a suspendat repetiția, în oraș era o stare teribilă de tensiune. Eu n-aveam televizor acolo unde stăteam, doar radio, iar la radio se dădeau numai coruri și muzică simfonică. Și asta era ceva ciudat… Știu că mi-era teamă și în casă. Eu stăteam deasupra Studioului Casandra, în centrul vechi. Și mi-aduc aminte că am pus rufe la spălat ca să nu mai aud, ca să alung teama. A doua zi, când am trecut prin pasaj, am văzut acolo urme de sânge. Mă simțeam așa ca într-un film, mi-era frică și nu știam de ce mi-e frică. Pe urmă m-am mutat la o colegă care stătea lângă Teatrul Mic, nu mai voiam să fiu singură. Atunci ne-am dus la Televiziune, dar n-am stat mult, știu că s-a auzit că apa de la robinet e otrăvită și am luat pe drum dintr-o cofetărie un suc la dozator, iar prietena mea avea niște lapte bătut. Și am împărțit astea în trei, noi două și încă un amic… Pe urmă mama m-a sfătuit să plec din București și să mă duc la Ploiești până se liniștesc lucrurile.
Acum, la 30 de ani de atunci, ce ți se pare că s-a câștigat și ce s-a pierdut?
De câștigat nu știu dacă s-a câștigat ceva…
Libertate? Că pentru asta s-a murit, nu?
Dar e libertate acum? Mie mi se pare că e un praf în ochi. E drept că poți merge unde vrei și că nu mai leșini la cozi. Dar mie mi se pare că s-a câștigat mult mai puțin decât s-a pierdut.
Și ce s-a pierdut, atunci?
O lumină a sufletului mi se pare că s-a pierdut. Că s-a întâmplat o dezumanizare. Mi se pare că suntem mai puțin oameni decât eram. Principiile după care ne ghidăm în viață s-au schimbat. Îmi pare că a crescut lipsa de responsabilitate. Sigur că se mințea și se fura și atunci, pentru că, de fapt, comunismul ne-a învățat asta. Dar acum parcă e și mai rău. Conștiințele s-au degradat treptat, pe nesimțite. Iar principiile de bază umane și morale s-au pierdut, în numele libertății.
Teatrul ce-a pierdut și ce-a câștigat?
Eu regret demitizarea poveștilor. Dar în continuare sunt actori tineri foarte buni și regizori foarte buni.
Mi se pare că suntem mai puțin oameni decât eram. Principiile după care ne ghidăm în viață s-au schimbat. Îmi pare că a crescut lipsa de responsabilitate. Sigur că se mințea și se fura și atunci, pentru că, de fapt, comunismul ne-a învățat asta. Dar acum parcă e și mai rău. Conștiințele s-au degradat treptat, pe nesimțite. Iar principiile de bază umane și morale s-au pierdut, în numele libertății.
Deci nu e o criză a teatrului, din punctul tău de vedere?
Într-un fel e. Pentru că tinerii vor cu orice preț să găsească ceva nou. Originalitatea cu orice preț… Iar asta mi se pare un pericol. Dar cred că cei cu adevărat valoroși depășesc această fază.
Ce nu-ți place la teatrul actual?
Faptul că în multe spectacole lipsește emoția. Or, mie mi se pare că emoția este esențială la teatru. Pentru asta există teatru!
Care e cel mai greu moment din viața ta în care ai fost pe scenă?
Când am venit de la înmormântarea tatălui meu. Dar întotdeauna teatrul m-a ajutat și m-a salvat.
De ce ți-e cel mai frică?
Acum… de singurătate.
Dacă într-o zi ți-ai da întâlnire cu Dumnezeu, la o cafea, ce-ai vrea să-L întrebi?
M-aș duce la El cu o rușine mare… Pentru că m-aș duce tot să-I cer lucruri… De întrebat nu L-aș întreba nimic. Asta ar fi rugămintea mea către El: să-mi sporească credința. Pentru că atunci s-ar rezolva toate… și ar dispărea și acest sentiment teribil de singurătate.
Print