În „Film Corner”, Yorick vă propune lună de lună cele mai relevante filme și evenimente cinematografice ale momentului.
Kenneth Branagh, actor și regizor de teatru și film, și-a făcut un mare și costisitor cadou distribuindu-se în rolul lui Hercule Poirot, celebrul detectiv belgian al scriitoarei Agatha Christie, în Crima din Orient Expres. Deși acompaniat de o strălucită distribuție (Michelle Pfeiffer, Johnny Depp, Judi Dench, Willem Dafoe, Penélope Cruz, Derek Jacobi și mai tinerii Daisy Ridley și Leslie Odom Jr.), filmul lasă de-o parte aproape toate celelalte personaje (poate cele ale lui Pfeiffer și Depp sunt mai prezente) și se concentrează pe aura, personalitatea, statuia și istoria lui Poirot, și pe prezența lui Branagh aproape tot timpul pe ecran.
În varianta deja clasică din 1974 a Crimei regizată de Sidney Lumet cu Albert Finney, detectivul era acolo instrumentul care rezolva cazul, cercetarea oferind ocazia de a construi și ambiguiza personajele, de a crea și mai mult mister și de a îngreuna astfel și misiunea spectatorului. Asta, bineînțeles, în cazul în care spectatorul nu citise cartea. Distribuția lui Lumet (Lauren Bacall, Ingrid Bergman – care a primit și Oscar pentru interpretare –, Sean Connery, Vannesa Redgrave, Michael York, Jacqueline Bisset, Anthony Perkins, Jean-Pierre Cassel) concurează cu cea a lui Branagh, însă, cea din urmă primește insuficient conținut și funcție, lucru care aparent e supărător și de neînțeles.
E posibil, însă, ca regizorul Branagh să aibă un alt plan cu acest Hercule Poirot și să-l scoată din umbra lui Finney și a lui David Suchet, în celebra serie, sau a lui Peter Ustinov (îl joacă în Moarte pe Nil). Fără niciun dubiu, Poirot și-a găsit cea mai adecvată mustață în varianta din 2017, în justă sincronizare cu precizia, extravaganța, misiunea moralizatoare pe care o are acest Poirot, mult mai radical și mai grav, pus în situația de a decide dacă o crimă e permisă sau e ștearsă în cazul în care are funcția de a reface sau de a repara moral o eroare, deci de a cântări cu dublă măsură. („I have understood in this case that the scales of justice cannot always be evenly weighed and I must learn for once to live with the imbalance.”)
Branagh îl plasează pe Poirot în admirația celor mai multe personaje din trenul celebru și toate personajele au formula artificială în care funcționeză, neavând pretenția, totuși, ca dinamica și funcția acestei povești să-și găsească niște corespondenți realiști. Pentru o poveste clasică al cărei final este ultracunoscut, miza lui Branagh e în altă parte. Crima Agathei Christie pusă în scenă și în pagină cu mare dibăcie este pretext pentru desfacerea și chestionarea problemei în societatea contemporană. Poirot spune „I have the advantage. I can only see the world as it should be so the imperfections stand out.”
Branagh alături de Poirot aruncă momeala și, în plină convenție de gen, asortat cu artificialitatea personajelor și extravaganța vorbelor, încearcă un discurs radical în care el este primul care se împotmolește „There is right. There is wrong. There is no in-between”, dar pe care ni-l lasă nouă moștenire.
La mijlocul anilor ’30, expresul lui Poirot pleacă de la Istanbul și are destinația Calais, exact acolo unde ne duce povestea regizorului Bruno Dumont, Ma Loute/Mister în Slack Bay, film plasat la începutul secolului XX. Comedie neagră și absurdă, filmul traversează mai multe chestiuni serioase într-un burlesc pentru care nu foarte mulți spectatori au anduranță.
Fără să dezvălui rezolvarea misterului lui Poirot și fără să dezvălui misterul disparițiilor de pe plaja din golful Slack, notez faptul că cele două filme nu se întâlnesc doar prin poveștile detectiviste (cu siguranță, în cazul detectivilor, diferențele de metodă, atitudine și funcție sunt ușor de observat), ci și prin pretextele pe care le conțin, motive de chestionare a unor prbleme încă actuale, chiar dacă plasate acum într-un alt secol.
În Ma Loute, două familii din clase sociale diferite ajung să se ciocnească și să depindă, familia aristocrată, aparent fără pată, poate doar puțin teatrali și extravaganți, Van Peteghem, și familia Brufort, culegători de scoici, aparent fără răsplată, poate puțin misterioși și dubioși. Ma Loute, fiul cel mare al culegătorilor, și Billie, una dintre tinerele Von Peteghem se vor afla într-o poveste de dragoste, care încurcă niște convenții, dar și descurcă niște decizii
Precum Poirot va scoate la lumină grava și nerezolvata problemă a crimei și a îndreptățirii și justificării ei, tot astfel inspectorul Machin, asistat de Malfoy (un duet hilar asemănător celui format din Stan și Bran combinat cu Thompson și Tomson din seria Tin Tin), va încerca investigarea disparițiilor misterioase, care conduc către niște legături bizare, care conduc mai departe către niște secrete.
Bruno Dumont, regizor cu o viziune estetică realistă la primele sale filme (La Vie de Jesu, L’Humanite), își schimbă opțiunile și încearcă un amestec de genuri, mai ales în ultimele trei lucrări cinematografice (P’tit Quinquin, Ma Loute și Jeannette, l’enfance de Jeanne d’Arc), de la policier burlesc, dramă de costume, tragicomedie, până la musical.
Astfel, „Ma Loute” e o punere în scenă a unor situații care aparent n-au nicio lgătură cu realitatea sau cu veridicul, însă discursul ajunge tam-nisam la capitalism, la teme vechi ale lui Dumont, legate de mistică, religie, existența lui Dumnezeu, până la chestiuni de maturizare și căutarea identității. Dumont amestecă actori profesioniști, chiar staruri, precum Fabrice Luchini, Juliette Binoche, Valeria Bruni Tedeschi (familia aristocrată, absurdă, extravagantă, închipuită, decadentă și cu o morală chestionabilă) cu neprofesioniști, chiar locuitori din zonă (aproape de locul în care s-a filmat și în care regizorul s-a născut), Brandon Lavieville și Thierry Lavieville, fiu și tată în realitate și în familia stranie de culegători de scoici și nu numai.
Print