Din spectacole, minuni, teama de dezamăgire, vacanțe și întâmplări am făcut temele unui discuții care a fost mai mult decât o conversație sau un interviu. M-am întâlnit cu actrița Crina Mureșan într-o după-amiază capricioasă, cu ploaie și soare, în casa ei din apropierea Operei Române. Spre sfârșitul stagiunii, e gata și de vacanță, și de lucru. Spontaneitatea, candoarea și mai ales firescul și tăcerile ei mi-au dat sentimentul că am ieșit din timp și am ascultat cuvintele unei ființe care are enorm de dăruit și, uneori, de povestit. O știți din spectacole ca „Alchimistul“, „Veronika se pregătește să moară“, „Saragosa – 66 de zile“, „Frații Karamazov“, „Elizaveta Bam“ (rol pentru care a fost nominalizată la Premiile UNITER pentru Cea mai bună actriță în 2007), „Antigona“, „Nevestele vesele din Windsor“ și, mai nou, „Un tramvai numit dorință“, noul spectacol de la Teatrul Odeon, unde este angajată.
Ce faci vara asta?
Vara începe cu frustrări de vacanță, pentru că am două invitații. Aș vrea și, în același timp, n-aș vrea să plec în Italia, la malul mării, în vizită la o prietenă. Anul ăsta am fost foarte ocupată, acum s-a anunțat un proiect nou cu Geanina Cărbunariu la Teatrul Odeon. Aș vrea să mă ocup și de casă, unde m-am mutat de curând. Mi-ar plăcea să fiu ocupată cu teatrul vara asta, dar, pe de altă parte, n-am avut un concediu adevărat de vreo doi ani și simt oboseala. Aș vrea cel puțin două săptămâni numai pentru mine, în care să citec și să dorm, după care să mă întorc cu chef de lucru. Vin după o perioadă agitată, în care am fost frustrată că n-am avut confortul psihic să mă concentrez la ce am de făcut – să vin acasă, să studiez, să mă gândesc la personaj și la relațiile lui etc. N-am avut timp să mă dedic total rolului din „Un tramvai numit dorință“, spectacolul nou în care joc și care-mi place foarte mult. De altfel, îmi place teatrul american din secolul XX, cu partituri bune pentru actori.
Dar despre dramaturgia contemporană ce părere ai?
Nu prea găsești acolo partituri actoricești ofertante. Sau ai nevoie de un regizor tânăr, care să le înțeleagă și să facă o sminteală din ele, un spectacol coerent, consistent și profund, cu un mesaj accesibil tuturor straturilor de public. Mă înnebunesc spectacolele care se adresează unei categorii restrânse de public, fără să le neg rolul. Numai că pe mine mă frustrează cumva.
Majoritatea rolurilor tale fac parte din genul acela de spectacol profund, dar cu mesaj accesibil…
Dacă ar fi să ne gândim numai la „Alchimistul“ după Paulo Coelho, un scriitor la modă, pe care-l citea toată lumea și venea să vadă și spectacolul, care avea o poveste. Am cumpărat cartea de la o tarabă, am citit-o acasă, i-am zis lui Toca, am dat-o și altora s-o citească. Abia peste vreo trei-patru ani a explodat popularitatea lui Coelho, care, scriind din ce în ce mai mult și din ce în ce mai prost, avea să fie o mare deziluzie pentru mine.
Și pentru mulți dintre cititorii lui inițiali. Revenind însă la vară, ai putea să-mi povestești „o vară de neuitat“?
Am avut multe veri de neuitat la 2 Mai. Vreme de cincisprezece ani, am petrecut cel puțin o lună acolo, în fiecare vară. Mergeam ca în vilegiatură, după ce încărcam bagajele într-o mașină mare: aparatură de ascultat muzică, CD-uri etc. Stăteam acasă la Mița, unde aveam o terasă superbă, unde unii veneau și alții plecau, dar eu și Toca eram veșnici acolo, ca Munții Carpați, acolo ne găseau, acolo ne lăsau. Făceam seri foarte frumoase, cu prieteni dragi veniți de la București, stăteam la povești, ascultam muzică până de dimineață. Plaja o vedeam numai când și când, mai mult stăteam pe terasă. Pe plajă ne petreceam mai ales după-amiezile, când nu era aglomerat. Pe măsură ce treceau anii, plaja era, din păcate, din ce în ce mai plină.
Mi-ar plăcea să am o căsuță la mare, dar lângă o plajă privată. Sună puțin egoist, dar nu pot înțelege cum de se duc oamenii în stațiuni atât de aglomerate la mare și ce plăcere e asta. Oamenii aceia au, cu siguranță, nervii tari. Întotdeauna am zis că românii sunt de invidiat, pentru că reușesc să ducă o viață atât de grea și pentru că au un sistem nervos foarte puternic. Probabil că de-asta nici nu se luptă atât de mult să fie totul clar și civilizat, preferând haosul în care se simt mai bine.
Ai putea trăi într-o țară în care domenște ordinea?
Nu, nu cred. Am fost, de exemplu, în Țara Galilor, la Aberystwith, la o școală de vară de o lună, ținută de o companie spaniolă, cu actori din diverse țări. Stăteam în viluțele dintr-un campus universitar, totul era perfect. Dar după două săptămâni am simțit că nu mai pot și că vreau acasă. Eram cu Ovidiu Niculescu, pe-atunci actor la Teatrul Odeon. Când am ajuns în România, am pupat pământul patriei. Nu mai treceau zilele, deși munceam mult. Dar era așa de ciudat departe de casă… Și nici nu știu de ce anume-mi era așa de dor. Iar lui Ovidiu îi era mai dor decât mie.
Mă simt bine la București, deși nu mi-am dorit niciodată să ajung aici. Din Ardealul meu, părea un oraș agitat. Dar uite că m-am trezit în el și nu mai pot fără el. Când mă duc acasă, la Baia Mare, după patru-cinci zile vreau să mă întorc. E ca un drog care mă face să simt nevoia de a fi în mijlocul lucrurilor, în mijlocul oamenilor mei. Dorul de acasă e duios, lin, e o constant – știi că acolo este familia. Când ajung acasă, simt o vibrație care mă umple și mă înduioșează. Cum trec de Cluj, dealurile și întreaga natură au o vibrație ce intră în rezonanță cu mine, îmi dau o stare euforică. După ce mă umplu, vreau să mă întorc la viața mea de la București. Și nu cred în teoria că aici e locul căpcăunilor și al oamenilor răi. Am avut bafta de a mă înconjura de oameni adevărați, buni, generoși, calzi. Oamenii ți-i găsești după cum ți-e sufletul. Și ai de unde alege la București. Problema e că oamenii nu știu să fie politicoși și să zâmbească. Dar, dacă tu faci asta, atragi aceeași reacție. Nu pot spune că am simțit ostilitatea unei lumi urâte și rele.
Nici în primii ani de facultate?
Mi-a fost tare greu atunci. Nu-mi plăcea facultatea, mă trezisem studentă la actorie fără să-mi fi închipuit una ca asta și fără să-mi fi dorit. Era greu pentru că simțeam asupra mea presiunea unei lumi la care nu mă gândisem și pe care nu o cunoșteam. Trebuia să mă obișnuiesc cu noua ipostază în care mă aflam, mă simțeam singură, n-aveam prieteni. Dar apoi m-am echilibrat și lucrurile au mers în sensul lor firesc. A fost salvator că am nimerit acolo fără încrâncenare. Și așa funcționez și acum. Îmi doresc în măsura în care poate să mi se întâmple, dar nu calc peste cadavre, nu bat cu pumnul în masă ca să mi se dea. Și acum mă mir că sunt actriță în București, mă mir când stau la masă cu mari actori. Am sentimentul că sunt un copil norocos. În fiecare zi îi mulțumesc lui Dumnezeu. De aceea nu înțeleg și nu cunosc invidia. Mă bucur din suflet când actorii noștri primesc premii în străinătate, simt doar că mi-ar fi plăcut și mie să fiu, atâta tot. Altfel, ar fi fost un infern. Dar există oameni care așa trăiesc și așa funcționează. Pentru ei, a fi invidios este o motivație.
Una peste alta, la București e bine. Dar în teatrul care se face aici e la fel de bine?
Greu de spus. Simt un gol de spectacole valoroase, dacă vorbesc prin prisma spectatorului. Dar nici nu poți aștepta mai mult de o capodoperă pe stagiune. E absurd să vrei două-trei. Sunt stagiuni bune și stagiuni slabe, e bine dacă iese un spectacol valoros măcar o dată la două stagiuni. Oricum, mi-am propus să iau teatrele la rând și să le colind. Se întâmplă spectacole de toate felurile. Există și unele ușurele, dar jucate bine, la care spectatorul se simte bine. Există spectacole în care se adună actori mari, fără ca montarea să fie bună, fără ca ea să aibă o idee clară. Spectacol bun – nu mare – înseamnă, de fapt, spectacol coerent, cu o poveste spusă coerent, jucată bine și fără pretenții.
Îmi displac fantasmagoriile puse în scenă de oameni care vor doar să fie interesanți. Dar poate că e și vina mea că nu le înțeleg. Mă cred însă un om de bun-simț și gândesc că actul artistic trebuie făcut în așa fel încât fiecare să poată să decodifice, la nivel lui, ceva. Dacă nu pricep nimic, nu pot nici să mă suspectez că sunt complet lipsită de informație, educație, simț artistic, simț estetic etc. Ceea ce înseamnă că e o problemă. Este complet ipocrită teoria-scuză cum că ceilalți sunt proști atunci când actul artistic nu ajunge la public. Menirea artistului este și să educe și să-i facă să înțeleagă, să plece acasă cu un fel de educație socială, estetică etc. Iar profesorul trebuie să facă materia clară pentru ele, nu să creadă că nimeni nu înțelege pentru că toți sunt proști. Un spectacol mare a fost întotdeauna un spectacol care ajunge la toate straturile publicului, un spectacol profund la care poți merge de mai multe ori fără să te plictisești, un spectacol care să ajungă la suflet în primul rând. „Elizaveta Bam“ era un spectacol educativ, măcar estetic vorbind, măcar că arăta ce înseamnă suprarealismul, o formă de expresie mai puțin accesibilă. Avea însă o frumusețe a imaginii, o muzică bună… Dacă nu-ți plăcea, pentru că nimeni nu te-a învățat să înțelegi logica suprarealismului, măcar te duceai acasă cu crâmpeie de muzică și imagine.
Dar povestea cu „Scrisorile portugheze“ și Aureliu Manea cum a început și de ce s-a oprit brusc? Spectacolul, dacă-i putem spune așa, s-a jucat o singură dată la Teatrul Metropolis.
Povestea a și început brusc. Acum un an, mă pregăteam de vacanță când m-a sunat sora domnului Aureliu Manea. Ea își petrece jumătate de an în România, stă la Cluj, merge des la el, la sanatoriul de la Galda, unde dă o mână de ajutor, face ateliere pentru asemenea oameni, îi ajută și financiar etc. M-a sunat și mi-a zis că domnul Manea ar vrea să monteze „Scrisori portugheze“ și m-a întrebat dacă vreau să joc, spunându-mi că nu se știe cum va evolua proiectul, dacă va avea finalitate. Am fost uimită, pentru că știam superficial povestea domnului Manea. În mod cu totul suprinzător, după un an cu două accidente cerebrale din care și-a revenit spectaculos, și-a manifestat brusc dorința de a lucra, după douăzeci de ani de absență din teatru. A fost ca o minune.
Eu eram într-o perioadă în care nu eram deloc vindecată interior. Mă vedeam în fața unei veri lungi, nu știam cum se va sfârși… Propunerea ei a fost o minune într-o minune într-o minune. Eu eram într-o situație grea, domnul Manea era într-o situație excepțională, deloc normală după criteriile noastre comune. S-au întâlnit doi oameni la fel de degringolați interior, care s-au ajutat unul pe altul să iasă dintr-un impas. Și tot ce s-a întâmplat în povestea asta a fost misterios și parcă făcut spre a salva două vieți în derivă, una cu o istorie mai lungă, cealaltă derivă (a mea) cu o istorie mai puțin bogată. Pentru mine, e un mister cum ne-am întâlnit.
Teoretic, mie nu-mi făcea bine propunerea. Textul din „Scrisorile portugheze“ răscolea în mine sentimente pe care nu le doream, pe care le respingeam, de care fugeam. Apăsa exact pe rănile pe care voiam să le închid. Și el mă obliga să caut chiar acolo și să transform ce simt ca să fac un lucru artistic. Iată de ce mi-a fost greu să lucrez. A fost dureros și nici n-am putut decodifica ce mi s-a întâmplat. M-am luptat între a închide rana ca să pot să trăiesc și între a o lăsa deschisă ca să pot să creez. Apoi am lăsat-o așa. A fost o minune și nu vreau s-o disec. Minunea o iei ca atare, o trăiești, te bucuri de ea și o păstrezi sus, în suflet. Te gândești că Dumnezeu te-a iubit, dacă a făcut o minune pentru tine. Se întâmplă minuni în fiecare zi. Nu înțeleg de ce oamenii nu văd asta. Dacă azi mă rog să se facă o minune pentru mine, la un moment dat se întâmplă ceva miraculos, deși poate e un lucru mărunt. Oamenii sunt neîncrezători și le e frică. Dacă s-ar desprinde un pic, dacă ar merge un pic în spiritual, dacă ar fi un pic mai generoși, dacă nu s-ar pune pe ei tot timpul în centrul existenței lor, nici nu știi cât bine li s-ar putea întâmpla.
Și singura seară în care s-a jucat spectacolul cu public a fost ca o eliberare?
Convenisem de la început că va fi o singură reprezentație. Noi am lucrat pas cu pas, în nesiguranță, în condiții fragile, neștiind dacă mâine vom continua. Nu puteam gândi în perspectivă. Sora domnului Manea a organizat și a finanțat tot și ea trebuia să plece din țară. Am încercat să ținem secret tot proiectul. Am repetat la Teatrul Metropolis, nu știam cum vom evolua, dar am fost optimistă, date fiind auspiciile magice. Știam că sensul este să iasă spectacolul, că pentru el s-a creat întâlnirea. Reprezentația s-a dat, nu am continuat pentru că nu am avut nici știința, nici dorința de a insista pe lângă prieteni care conduc teatre, dar există și motive de altă natură, desigur.
Dar ai vrea să se reia, de fapt, ai vrea să înceapă o viață de spectacol?
Nu mă vedeam jucând mereu, mai ales că a existat un moment la repetiții când am vrut să renunț, că nu mă mai puteam apropia de text, că nu mai vreau sentimente atât de puternice și de grele. Pe fondul meu de instabilitate emoțională și sufletească, de suferință continuă, răscolirea constantă și puternică m-a zăpăcit și nu-mi doream decât să fiu în stare să joc un singur spectacol. Mi-a fost teamă să nu mă dezechilibrez total și instinctul meu a refuzat, cumva, să continue. Instinctiv am respins continuarea pentru că mi-a fost frică și m-a durut. Instinctul de conservare m-a oprit să mai fac vreo reprezentație. Viorica pleca, domnul Manea pleca. Și mi-ar fi lipsit. El mă încuraja la repetiții și, bizar, îmi dădea o mare forță. Și mi-a spus că, dacă el mă încurajează pe mine, înseamnă că pot. Știam că lumea a aflat că se pregătește spectacolul, mă simțeam responsabilă. Și cel mai tare mă tem de judecata prietenilor, care e cea mai aspră. Dacă te uiți în ochii unui prieten și-ți dai seama că n-a fost bine, e catastrofal sau aproape ucigător. Detest să dezamăgesc prieteni. Nu este o chestiune de orgoliu. Dimpotrivă, aș vrea să am mai mult orgoliu, poate că mi-ar fi mai bine. Dar la mine frica de dezamăgire e chiar uriașă. Fără ei doi, n-aveam sprijin. Domnul Manea, fragil în interior, mă susținuse neîntrerupt. Sper din tot sufletul că și alți actori vor avea norocul să lucreze cu el, care poate face lucruri minunate. Atitudinea lui pozitivă mă făcuse să mă rușinez de mine și mi-a și dat putere să trec peste seara aia. Apoi n-aș mai fi avut forță să dau alte reprezentații, nu-mi doream decât să rămân singură și să-mi ling rănile. La un moment dat, o să mă uit la spectacolul filmat, deși nu-mi place.
Îi spunem „spectacol“ prin convenție, pentru că nu știm cum să-l numim.
De fapt, se înțelege că n-a fost un spectacol, ci o întâmplare magică. Ca atunci când veneam de la Baia Mare cu trenul, în vagonul de dormit, era noapte și mă uitam la cer. Se vedeau stelele. La un moment dat, mi-am dezlipit privirea de pe boltă câteva secunde. Când m-am uitat iar, mi s-a părut că văd cu totul alte stele: una era mai sus, alta era mai strălucitoare decât o lăsasem etc. Una strălucea din ce în ce mai tare și două secunde s-a făcut uriașă. Apoi a dispărut, parcă a absorbit-o cerul. Ce o fi fost ea?
Așa și cu spectacolul. Îl consider un semn și o minune, apărută când nu te așteptai, trăită și trecută. Trebuie s-o lași acolo. Am fost acolo, am fost pregătită, mi s-a dat să văd steaua și am văzut-o. Spectacolul a fost o experiență răvășitoare. Și pentru că era one-woman show și nu este ușor să ții cu adevărat trează atenția cuiva și un sfert de oră. Eram complet nepregătită pentru gen și pentru cum e Aureliu Manea. Mi se părea că nu înțeleg, mă durea, repetam o scrisoare pe zi. Trebuia să dau tot. Am vrut să plec. Concentrarea și durereau erau imense, după o zi de repetiție nu mai eram bună de nimic. În ziua în care am repetat de cinci ori prima scrisoare, mi-am zis că o să repet până mor, până ajung la intensitatea dorită. Mi-au ieșit lucruri geniale la repetiție. Dar pe ele n-o să le vadă nimeni niciodată. Iar combustia care l-a creat e dincolo de cuvinte. Terapie și școală prin care am depășit anumite limite, limite pe care nu le-aș putea trece singură. El m-a aruncat chiar în prăpastia de lângă mine și m-a obligat să ajung unde știu că pot ajunge, dar singură nu mă las să ajung. Ce am făcut acolo este dincolo de realitate.
Print