Crina Semciuc: Mi-ar fi plăcut să trăiesc în vremea în care pălăriile nu erau o fiță

La 28 de ani, are o carieră adevărată. Câteva roluri în teatru, care au propulsat-o în centrul atenției, după ce se făcuse cunoscută prin câteva partituri în film. Pe Crina Semciuc mulți au văzut-o mai întâi în serialul HBO „În derivă“, apoi în „Funeralii fericite“, filmul regizat de Horațiu Mălăele, de altfel artistul care a distribuit-o mai întâi în „Leonce și Lena“, la Teatrul de Comedie, unde a debutat cu succes. Pentru rolul acela tânăra actriță a câștigat Premiul UNITER pentru Debut. Și după aceea proiectele au venit unele după altele. Între reușite, dorințe și frici care vin și trec, între convingeri optimiste și îndoieli prielnice procesului creator, viața pare generoasă, dar și exigentă.

În timpul Festivalului Național de teatru, între o repetiție și un spectacol, Crina Semciuc a vorbit cu plăcere despre ce face, despre reușite, atașamente, temeri și vise.

 „Furtuna” a deschis Festivalul Național de Teatru. Să deschidem și noi dialogul cu capitolul Miranda din viața ta. Cum s-a născut această Miranda?

Nu am mai vorbit despre ea în niciun interviu, pentru că ea urma să se nască și eu sunt superstițioasă, așa că nu vorbesc despre personajele pe care le am în lucru. S-a întâmplat de destule ori să prezint proiecte viitoare și ele să nu mai iasă, ceea ce a fost dureros deseori, pentru că pe unele dintre ele le-am iubit foarte mult. Cei care mă cunosc mă consideră o fire superstițioasă. Cred că de la părinți, de la mama și de la mamaia, am preluat chestia asta cu semnele. Cineva, adică femeile, trebuie să păstreze legătura cu ce e lunar, irațional, de neatins. Dacă nu ele, cine?!

Miranda lui Shakespeare, așa cum am văzut în spectacolul de la TNB regizat de Morfov, are și libertate, are și precizie. Unde sfârșește una, unde începe cealaltă?

E un personaj care s-a născut în repetiții, un amestec pe care l-am descoperit lăsându-mă pe mâna regizorului, cum fac de fiecare dată. Cu toate că Miranda poate părea aproape de mine, e așa și nu e așa. E, poate, Crina de acum 20 de ani. A trecut mult de când eram sinceră, naivă, inocentă, atât de curată. Între timp, lucrurile s-au mai schimbat. Întâlnești oameni, pierzi lucruri importante, pierderile îți modifică structura și viața. Și primești un astfel de personaj și ți-e foarte greu să revii la ce ai fost, să redescoperi. Noi nu conștientizăm momentul sau momentele evoluției, nu ne dăm seama de cum suntem de fapt. Când dai naștere unui personaj, mai întâi trebuie să înțelegi ținta regizorului. El are tot ansamblul, are finalul. Noi nu. Numai dacă îl pot înțelege cu adevărat pot face ceva.

Așa am început și cu Miranda. Întâi au fost multe joculețe de improvizație, alături de Spirite, cu care m-am înțeles minunat, căci mulți dintre actori mi-au fost colegi, iar unii îmi sunt prieteni. Improvizația a contat enorm, iar regizorul a insistat ca Miranda să fie un personaj puternic, să se simtă că iubește. E foarte greu să construiești un personaj dur, care poate controla ce e în jur și lasă asta la vedere, dar în același timp emană fragilitate, inocență, puritate. Într-un fel, e ca la un copil care iubește și urăște din tot sufletul. Așa a vrut regizorul să fie Miranda și așa m-am străduit s-o fac.

Cum e viața de actriță angajată la TNB?

În momentul în care te angajezi ai mai multe obligații. Până acum eram sunată și întrebată când pot să joc. Acum primesc mesaje în care sunt anunțată când am spectacol, ceea ce mă îngrădește puțin, pentru că nu eram obișnuită așa. Șapte ani am fost colaboratoare la diverse teatre și până acum cel mai important pentru mine a fost timpul. Acum, de exemplu, mi se suprapun mai multe proiecte. Iar la unul tocmai am renunțat. Doamne-Doamne a vrut așa și, într-un fel, m-am bucurat că n-am apucat să mă atașez prea mult de personajul respectiv.

Te desparți greu de personaje?

Da, foarte. Și mi se pare tare ciudat că mulți iau castingul drept o chestie ușoară, fără implicații, fără urme, în caz că nu primești rolul. Actoria pare o meserie ușoară, nu?! Te duci acolo, râzi și plângi la comandă, faci ce faci de obicei. Pasul cel mai greu mi mi se pare tocmai castingul. Te duci acolo tu cu tine și încerci ca în câteva minute să dai naștere unor lucruri pe care crezi că le are în cap omul din fața ta. Tu încerci să-l simți pe el, el încearcă să te simtă pe tine, să vadă dacă ai datele pe care le vrea. E un fel de vânătoare în timpul căreia nu știi unde să te uiți și ce se întâmplă. Apoi, de la etapă la etapă a castingului, te duci mai mult spre personaj, chiar dacă nu ai un interes profund, regizorul se deschide mai mult spre tine, îți povestește… Și prinzi drag, că fără drag nu poți face meseria asta. După care primești un răspuns negativ sau nu mai primești niciun răspuns și subînțelegi răspunsul. Și e greu să te desprinzi pentru că, într-un fel sau altul, tu rămâi acolo.

Actoria pare o meserie ușoară, nu?! Te duci acolo, râzi și plângi la comandă, faci ce faci de obicei. Pasul cel mai greu mi mi se pare tocmai castingul. Te duci acolo tu cu tine și încerci ca în câteva minute să dai naștere unor lucruri pe care crezi că le are în cap omul din fața ta. Tu încerci să-l simți pe el, el încearcă să te simtă pe tine, să vadă dacă ai datele pe care le vrea. E un fel de vânătoare în timpul căreia nu știi unde să te uiți și ce se întâmplă. Apoi, de la etapă la etapă a castingului, te duci mai mult spre personaj, chiar dacă nu ai un interes profund, regizorul se deschide mai mult spre tine, îți povestește… Și prinzi drag, că fără drag nu poți face meseria asta. După care primești un răspuns negativ sau nu mai primești niciun răspuns și subînțelegi răspunsul. Și e greu să te desprinzi pentru că, într-un fel sau altul, tu rămâi acolo.

Acum, de exemplu, stăm de vorbă după o repetiție, după ce ai trecut de astfel de emoții. Ești deja atașată de spectacolul viitor?

Acum lucrez la un spectacol nou cu Horațiu Mălăele, „Jocul vieții și al morții”, unde am un personaj de compoziție, despre care momentan n-aș vrea să spun mai mult. Lucrez în același timp la primul meu proiect independent, care va fi la Teatrul Mignon și este o montare a piesei „Cineva are să vină” de Jon Fosse. Din cauza atmosferei, a angoaselor, a neliniștilor din poveste, am avut momente de criză, dar și momente de transă profundă în repetiții. Sper ca spectacolele să fie gata cât de curând. Doamne ajută, lasă-le să curgă!

Crezi în filozofia „lasă-le să curgă și vor veni ele la tine”?

Nu. Cred că trebuie să muncești ca să vină, să bați din ușă în ușă și să atragi proiecte. Dacă stai acasă, nu vin. Știu că din exterior poate să pară că mie toate lucrurile mi-au picat din cer, există și colegi de-ai mei care au sentimentul ăsta, dar nu e nici pe departe așa. Lucrez de la 18 ani, am participat la nenumărate castinguri. Anul trecut am fost la 3 castinguri la TNB și le-am și luat. Și atunci, având două roluri principale la TNB (unul dintre proiecte a picat), domnul Ion Caramitru a considerat că merit să fiu angajată. Cu alte cuvinte, am muncit, nu am primit cadouri. Așa a fost întotdeauna. Nu prea am avut perioade în care să stau acasă și să am timp de gânduri negre. Și tata, și mama, mi-au zis să-mi joc norocul, să bat la uși, să las CV-uri, să nu stau pe loc. Am luat-o din casă în casă. De multe ori mi s-a închis ușa în nas. Am încercat și la Radioul pentru copii, unde a fost cel mai mare blocaj. Oamenii ăia nici măcar nu au vorbit cu mine, care voiam doar să intru să las un CV, am fost refuzată încă de la intrare. Și m-a lovit din plin. Am stat opt luni acasă. Nu mi-a fost ușor. E greu ca după ce muncești enorm, ai un program strict, să intri în pauză. În prima lună te odihnești și te bucuri, pleci la părinți, te vezi cu prietenii, dar după aceea ai sentimentul că faci umbră pământului degeaba. Gânduri au fost, nu neapărat negre. Dar au fost frici destule despre care habar n-aveam că există. Și am început să înțeleg de ce există atâția actori frustrați, de ce atâția se înrăiesc, de ce oamenii se schimbă când lucrurile nu se așază așa cum ar trebui să se așeze. Ai sentimentul că poți controla astfel de lucruri, că doar te naști și cu binele, și cu răul în tine, dar nu e atât de simplu. Sunt perioade în care ies din tine lucruri pe care nu știai că le ai.

Frica aceea că pot să rămân acasă de mâine n-o să treacă niciodată. E o posibilitate care există și n-am cum să stau liniștită.

Și au trecut fricile?

Frica aceea că pot să rămân acasă de mâine n-o să treacă niciodată. E o posibilitate care există și n-am cum să stau liniștită. Dar nici nu pot să mă gândesc numai la asta.

Ai făcut film, ai jucat în seriale de televiziune, faci teatru. Ce te interesează mai mult acum?

Vreau să le îmbin, nu să aleg între ele. Se completează foarte ușor și din fiecare am învățat câte ceva. De exemplu, e o prejudecată ideea că, dacă faci televiziune, te strici. Nu e adevărat. Nu te strici, prinzi un ritm de care e nevoie chiar și în teatru. Mai am enorm de învățat și nu vreau să aleg, sunt departe de un astfel de moment. Când o să le fac pe toate la nivel înalt și n-o să mai am nevoie să mai cresc, probabil că atunci voi alege ce e cel mai aproape de sufletul meu. Dar acum nu-mi doresc decât să descopăr lucruri și să lucrez cât mai mult pentru a cunoaște cât mai mult.

Citești ce se scrie despre tine?

Mă doare, normal, dacă citesc vreun reproș sau o opinie nefavorabilă. Mă poate răni, dar nu mă influențează. O vreme se poate să stau cu gândul acolo, dar atât. Au fost spectacole la care s-au ridicat în picioare 600 de oameni și m-au aplaudat și am simțit că nu am aer. Apoi am ieșit din scenă și m-am întâlnit cu cineva care mi-a zis că n-am fost OK. Din clipa aia, din păcate, mi-a rămas în cap respectiva persoană, nu cei 600 de oameni. Negațiile și refuzurile se înfig în suflet mai tare decât lucrurile bune. Încerc să le folosesc constructiv, dar nu înseamnă că nu doare.

Îți mai e dor de Galați?

Da, foarte. Ajung foarte rar acolo. Anul trecut am aflat cât de important e să te duci mai des acasă și să vorbești cu ai tăi. Am avut noroc că Doamne-Doamne mi-a dat piloni importanți în viață și n-am de ce să mă plâng. Familia e foarte importantă și m-a învățat într-un mod foarte frumos cât de important e să muncesc și să-mi câștig singură traiul. M-au dus la gimnastică, unde am aflat ce înseamnă să-ți învingi fricile și să muncești mult ca să ai mai mult. Apoi, la balet, unde am dorit să fiu, am învățat că, oricât de bun ai fi, tot trebuie să muncești. Chiar mai mult.

Au fost spectacole la care s-au ridicat în picioare 600 de oameni și m-au aplaudat și am simțit că nu am aer. Apoi am ieșit din scenă și m-am întâlnit cu cineva care mi-a zis că n-am fost OK. Din clipa aia, din păcate, mi-a rămas în cap respectiva persoană, nu cei 600 de oameni. Negațiile și refuzurile se înfig în suflet mai tare decât lucrurile bune.

De ce s-a terminat repede povestea cu dansul?

În clasa a VIII-a am fost selectată pentru liceul de specialitate de la București, dar părinții mei au considerat că sunt prea mică ca să vin aici. Așa că am rămas la Galați, unde s-a desființat clasa de balet, pentru că eram prea puține.

Rămâne regretul?

A rămas patru ani, dar apoi a dispărut, când am intrat la Actorie la UNATC și am descoperit altă lume și cred că mi-a plăcut mai mult. Îmi pare rău că nu mai dansez și că n-am dezvoltat latura asta. Dar trebuia să închid căsuța aia ca să pot merge mai departe. Am închis-o definitiv. Mi-aș dori, e drept, să fac un spectacol de dans la un moment dat. Acum mă simt bine în lumea în care trăiesc. În primul an petrecut la București ca studentă mă duceam la Galați în fiecare weekend și plecam înapoi plângând. Odată m-a sunat tata când eram pe drumul de întoarcere spre București și și-a dat seama că plâng. Mi-a spus că, dacă nu învăț să-mi fac viața frumoasă acolo unde sunt, o să mă aducă înapoi. Mi-am impus că trebuie să fie frumos și aici și casa de aici a devenit prima casă în momentul în care mi-am găsit echilibrul. Bucureștiul a devenit altceva pentru mine.

Mi-ar fi plăcut să trăiesc în vremea în care pălăriile nu erau o fiță, ci un fel de a te îmbrăca și de a te pune în evidență, în care bunele maniere erau pe primul plan, fiind cartea ta de vizită, în care era o plăcere să dansezi un vals, și nu o rușine, cum e acum.

Prezentul e o epocă potrivită pentru tine?

Nu. Mi-ar fi plăcut să trăiesc în vremea în care pălăriile nu erau o fiță, ci un fel de a te îmbrăca și de a te pune în evidență, în care bunele maniere erau pe primul plan, fiind cartea ta de vizită, în care era o plăcere să dansezi un vals, și nu o rușine, cum e acum. E însă epoca în care m-am născut și vreau s-o trăiesc cu bune și cu rele. Multe lucruri pe care le fac acum nu le-aș fi putut face altădată, nu? Simplul fapt de a citi ce vrem, când și cum vrem și de a avea o opinie înseamnă enorm. Există însă și reversul medaliei: pentru că avem totul la îndemână, curiozitatea parcă a scăzut și ne îndreptăm mai mult spre lucrurile interzise, acelea pe care le putem numi vicii. Dacă ar fi la liber, oamenii ar suferi mult o vreme, după care lucrurile s-ar echilibra și poate că ne-am îndrepta spre ce trebuie. În afara sălii de teatru lucrurile merg atât de rău, încât oamenii nu prea mai au încredere și speranță în mai bine. Noroc că teatrul poate să le insufle această doză de pozitivitate, de încredere că poți schimba ceva, dacă vrei.