Crista Bilciu este regizoare, fondatoare a companiei „Teatrul de Foc”
De ce lucrezi în teatrul independent? Cât e de voie, cât e de nevoie?
Am început să lucrez în teatrul independent pentru că, la terminarea facultății, nu mă simțeam suficient de pregătită să lucrez la stat (și nici nu eram). Am simțit nevoia să experimentez o vreme, mai întâi ca să văd eu că sunt în regulă, pe urmă, pur și simplu bucurându-mă că pot merge în ce direcție vreau eu, bucurându-mă că nu mai trebuie, ca la școală, să fac Caragiale așa cum se face Caragiale și Shakespeare așa cum se face Shakespeare… Câțiva ani am fost foarte sinceră cu meseria mea și nu am suferit decât pentru că mi-ar fi plăcut să fiu acceptată, să fac parte dintr-o comunitate teatrală, iar eu mă simțeam respinsă. Dacă mă gândesc înapoi, însă (la perioada în care am făcut „Poezisele” sau „Nostalgia 53”), cred că atunci eram fericită, mai ales că atunci nici nu îmi prea păsa de public, făceam teatru pentru mine, căutând ceva în mine. Pe urmă mi-au venit de hac lipsa banilor și a spațiului de lucru și mi-am dorit din toată inima să lucrez în teatrele de stat ca să nu mai fac eu și decorul, și costumele, și afișele și promovarea. Să lucrez la stat și să strâng bani cu care să îmi deschid un mic teatru independent, de numai 30 sau 50 de locuri, în care să fiu liberă (de data asta, liberă financiar). E un pic absurd să fac teatru independent visând să ajung la cel de stat numai ca să strâng bani de acolo ca să mă întorc la cel independent. Deși, în ultima vreme mă gândesc tot mai mult că locul meu e la stat, pentru că atunci când am făcut asistență de regie la cei mai mari regizori, mi s-a părut că ei sunt liberi să experiementeze mai mult decât independenții, pentru că publicul e mult mai răbdător cu tine dacă ești un nume verificat…
În ce fel îți e folositor și în ce fel îți e dăunător lucrul în independent?
Lucrul în independent e folositor pentru că îți dă încredere nu numai în forțele tale, dar și în faptul că direcția în care mergi, chiar dacă o credeai de nișă, are publicul ei. În plus, e o alternativă la ușile închise ale sistemului: eu nu cred în scuza „Nu am avut noroc”. Orice actor care vrea, poate găsi un text potrivit și un regizor care să îl conducă prin el. Iar de acolo, dacă ești bun, devii vizibil și lucrurile încep să se întâmple. Când m-am mutat la București, am fost foarte preocupată de ratare, vedeam artiști ratați peste tot și mereu dădeam vina pe sistem. Acum cred că fiecare e responsabil pentru reușita sau ratarea lui. Acum nu mai cred că talentul e condiția sine qua non a succesului, ci capacitatea de a merge înainte și de a o lua tot timpul de la zero.
Ce e dăunător la lucrul în independent e că, multă vreme, cei de la stat l-au desconsiderat. Când mă trezeam față în față cu un director de teatru, imediat după „Când ai terminat facultatea?” urma o scurtă pauză în care vedeam cum pierdeam puncte. Și apoi, urma, invariabil, întrebarea: „Și ce ai făcut până acum?”, iar la răspunsul meu: „teatru independent”, vedeam cum am pierdut bătălia. Gluma mea preferată (pe care le-o și spuneam directorilor, fără succes, însă) e că sunt privită ca cineva care vrea să se angajeze soprană la operă după ce toată viața a cântat numai jazz. Însă în ultimii ani – dar chiar vorbesc de ultimii doi sau trei ani – mi se pare că teatrul independent nu mai e pus la colț, poate pentru că cei mai activi actori din independent au deja nume mari „la stat”.
Cum ți se pare că a evoluat (sau a involuat) teatrul independent în ultimii ani?
Spre rușinea mea, nu prea mă duc să văd spectacole independente dintr-un motiv destul de neplăcut: până recent nu am câștigat bani din teatru și de 9 ani refuz să fac orice altă meserie, așa că niciodată nu aveam bani de bilet, iar la spectacolele independente nu se cade să mergi cu invitație. Așa că majoritatea spectacolelor independente le-am văzut prin festivaluri. Presupun că numai pe baza spectacolelor care pătrund în festivaluri nu pot avea o imagine corectă, dar am impresia că, în ultima vreme, teatrul independent a schimbat cumva locul cu cel de stat. Pe vremea studenției mele, tocmai se lansase teatrul alternativ de la Underground, la Târgu-Mureș. Vedeam acolo spectacole foarte curajoase și complet lipsite de cumințenia (stătută) pe care o vedeam, în paralel, la spectacolele de stat. Pe urmă, când am ajuns la București, era în mare vogă teatrul independent social-politic. Acum s-a estompat partea asta politică – există în continuare, dar nu mai e o tendință generală. Teatrul independent s-a comercializat – nu în sensul că a devenit mai frivol, ci în sensul că trebuie neapărat să vândă pentru a supraviețui. Iar dacă zic că acum mi se pare că teatrul de stat a schimbat cumva locul cu cel independent, mă refer la faptul că, în ultima vreme, pe scenele de stat văd mai mult un fel de experimente făcute de nume mari, spectacole de echipă pe tot felul de texte mai mult sau mai puțin teatrale și mai mult sau mai puțin coerente, spectacole în care joacă mai mult tehnologia decât actorul, în timp ce, dacă vrei să vezi un recital actoricesc adevărat, poate mai bine te duci să vezi un spectacol cu doi actori la Unteatru.
Există vreo formă de „dependență” în teatrul independent? De gustul publicului? De banii din încasări?
Vorbind strict despre mine, da, de multă vreme nu mai sunt liberă, ci depind de gustul publicului. În primii mei ani de independent, când aveam o trupă stabilă, destul de mărișoară, cu care treceam prin experimente inspirate din Grotowski și Peter Brook (și tributare școlii făcute cu Cătălin Naum la Teatrul Podul), pe atunci publicul era doar un grup de oameni care treceau întâmplător prin repetiția mea. Acum, însă, încerc să îmi cunosc publicul și să țin cont de el, pentru că îmi dau seama că teatrul e absurd fără spectatori. Numai religia nu are nevoie de spectatori.
De banii din încasări nu îmi pasă încă foarte tare, pentru că, în ultima vreme mi-am propus să lucrez mai mult cu actori care sunt angajați deja la stat, dar nu joacă ce și-ar dori, pentru ca, măcar din punctul acesta de vedere să fim liberi. Am încercat, la un moment dat, să fac un spectacol de entertainment, dar l-am simțit ca pe un act de prostituție. Și nici nu a avut success.
Ce înseamnă pentru tine a fi independent în teatru?
Pentru mine, teatrul independent descrie libertatea mea de a face teatru atunci când statul îmi închide toate ușile. Când aproape nimeni nu crede în mine.
Ce ar trebui să fie teatrul independent? Eu cred că fiecare teatru de stat important ar trebui să adopte sau să formeze un grup independent, din actori neangajați, proaspeți, cărora să li se pună la dispoziție un spațiu de joc (poate fi, pur și simplu, foyerul sau sala de sport), iar acest grup să facă un fel de teatru-laborator, să poată căuta liber, fără presiuni financiare sau din partea publicului „serios”. Iar în timp ce teatrul de stat merge într-o direcție bine stabilită și care nu dă rateuri, teatrul acesta-laborator face experimente și ratează până ce descoperă drumul acela nou pe care va merge teatrul de stat mamă peste 10 ani.
E o utopie ce am scris mai sus, n-o să se întâmple niciodată. Așa că, pur și simplu, teatrul independent ar trebui să fie teatrul tânăr, crescut (indiferent cum supraviețuiește, asta e) ca să aducă un suflu nou atunci când teatrul de stat îmbătrânește sau se pietrifică. Un teatru care să dinamiteze depunerea de balast care apare inevitabil după o anumită perioadă. Dar, din nou, mi se pare că teatrul nostru de stat nu prea mai știe cine este și că, atunci când intri într-o sală de teatru de stat, te cam poți aștepta la orice, iar uneori vezi acolo un fel de spectacol experimental independent, numai că făcut pe foarte mulți bani.
Print