Crista Bilciu: Eu vreau să fiu revoltată şi să trec ca tancul prin ziduri

A montat mai multe spectacole pe texte importante la Teatrul Podul, printre care „Experimentul Hamlet”, „Efectul razelor gamma asupra anemonelor”, „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” sau „Aşteptându-l pe Godot”, a câştigat un concurs naţional de poezie şi i-a apărut la Cartea Românească volumul „Poema Desnuda”. De curând, la Muzeul Literaturii a fost coordonatoarea unui proiect care s-a încheiat cu spectacolul „Poezisele”. Între timp, a pierdut acel spaţiu şi se luptă, ca mulţi alţii din generaţia ei, să poată să facă teatru. Este visul ei, singurul ei vis, şi e dispusă să sacrifice tot de dragul lui. Nu contează confortul, nu contează greutăţile, Crista Bilciu e hotărâtă să bată la uşi până când va reuşi să le deschidă. I-a fost asistentă lui Silviu Purcărete la două dintre cele mai recente producţii, „O furtună” la Craiova şi „Călătoriile lui Gulliver” la Sibiu şi povesteşte despre importanţa acestei întâlniri în viaţa ei. Îşi doreşte să aibă şansa de a pune în scenă „texte mari” în teatre importante şi nu vrea să facă vreun compromis.

La diverse întâlniri publice, la Divanele FNT, te-am văzut întotdeauna foarte revoltată. Revoltată pe lume, pe oameni, pe ce se întâmplă în teatru. Care e revolta ta cea mai mare?

Revolta mea cea mai mare este că întotdeauna când cineva încearcă să facă ceva pe plan cultural am sentimentul că toţi factorii de decizie care ar putea să-l ajute, de fapt, îl descurajează. De exemplu, atunci când încerc să vorbesc cu un director de teatru sau al unei instituţii culturale nu mi se spune clar „Nu”. Pentru că, dacă mi se spune „Nu”, eu îmi salvez energia şi mă duc în altă parte. Dar ce se întâmplă e că am o conversaţie de 15-20 de minute, în urma căreia eu ies pe uşă şi nu-mi dau seama cum am ieşit cu mâinile goale. Iar când ies mă gândesc „Ok. Ce mi s-a promis? Când mă întorc? Cu ce?”. Asta îmi toacă energia şi încrederea.

Tu consideri că ar trebui să primeşti ceva şi nu primeşti…

Da, consider că ar trebui să primesc cel puţin înţelegere pentru ce încerc să fac. Ca să fiu sinceră, revolta mea, pe care încerc să mi-o şi conserv, vine din faptul că cei care sunt acum în aceste posturi au fost trimişi prin repartiţie, au făcut şcoala în sistemul ăla în care terminai facultatea şi erai repartizat direct la un teatru. Şi atunci, ei habar n-au ce înseamnă să bată la uşi. Dacă ei ar trebui acum să facă asta, nu ştiu câţi s-ar descurca. Şi mă enervează că mi se spune: „Linişteşte-te, Crista, calmează-te, Crista, nu mai fi revoltată, Crista, că de-aia nu poţi să faci nimic”. Dar am sentimentul că aşteaptă ca eu să obosesc, să îmbătrânesc şi să mă trezesc la 60 de ani că n-am făcut nimic. Iar eu vreau să fiu revoltată şi să trec ca tancul prin ziduri, pentru că, altfel, n-o să pot să fac ce-mi place, adică teatru.

E o problemă personală sau e o problemă a întregii tale generaţii?

E o problemă a întregii mele generaţii. Ştii că în urma Divanelor la FNT, când am spus că nu li se dau şanse oamenilor, am primit multe emailuri şi mesaje pe Facebook: „Bravo, bine că le-ai zis, că noi n-avem curajul…” Nu, nu e doar problema mea.

Şi care e problema?

Că sistemul teatral nu ne dă voie în niciun fel să intrăm în teatre… Şi, de obicei, când mă duc la un director, mi se spune: „Rămâi în spaţiul independent. Ăla e viitorul. Că, dacă intri în sistem, o să te distrugă.” Mi se pare absolut caraghios să mi se spună asta.

Şi totuşi, există tineri care intră în sistem…

Da, şi cred că şi eu voi reuşi până la urmă. Dar eu nu vreau să fie doar lupta mea, eu vreau să se deschidă porţile pentru toţi, eu vreau să intre toată generaţia mea, nu să fiu eu singură printre unii care sunt din altă poveste.

Înţeleg din ceea ce spui că acest sistem despre care îmi vorbeşti este îmbătrânit, învechit. Şi atunci, de ce disperarea asta să ajungi în el?

Eu fac teatru independent pentru că n-am reuşit să fac teatru într-o instituţie. Şi îmi doresc să fac teatru într-o instituţie pentru că eu sunt în primul rând filolog, am făcut întâi Facultatea de Litere. Iar când am dat admitere la teatru mi-am dorit – chiar dacă sună cumva demodat – să pun în scenă Shakespeare şi Cehov, în distribuţii mari, pe scenă italiană. Ăsta a fost visul meu. Mă pasionează Pina Bausch. Eu nu pot să fac un spectacol de Cehov sau de Shakespeare într-un club, printre valuri de fum. Acolo pot să fac cel mult un text în care stau doi actori şi vorbesc, un teatru de conversaţie, şi nu e genul meu. Şi ce tip de teatru de conversaţie poţi face într-un club? Politico-social. Unul care vorbeşte despre problemele societăţii sau o comedioară…

Nu poţi face „Hamlet” sau „Romeo şi Julieta” într-un club?

Ba pot, dacă o reduc la două personaje şi fac un experiment. Dar pe mine mă pasionează teatrul de imagine, e o altă zonă cea spre care tind, producţie mare…

Adică să fii sponsorizată şi să primeşti fonduri…

Să ştii că eu de câte ori mă duc la un director tot timpul propun să renunţ la banii de producţie, doar să mă lase să fac ceva în care cred. Şi mereu mi se spune că mă discreditez total cu asta. Au fost directori de teatru cu care am negociat, în provincie, unde era cât pe ce să batem palma şi să fac o şuşă. Dar mi se pare aiurea acum să fac o şuşă, mai ales după ce am făcut atâta scandal… Ce sens ar avea?

Înţeleg că un tânăr e primit în teatre, dacă acceptă să facă un compromis, o şuşă?

Da, mie aşa mi s-a zis: „Pe mine nu mă interesează teatrul de festival, eu vreau să vină omul într-o după-masă cu nevasta, să se uite, să râdă… Şi vezi că n-am bani de producţie, dar două scaune găsim, două-trei actriţe tinere îţi dau, fă şi tu o comedie”. Şi când aud aşa ceva mă întreb de ce să fac asta. Eu am făcut spectacole şapte ani la Teatrul Podul şi acolo veneau studenţi care ştiau că vin la un act de cultură. Nu era nimic comercial. În cluburi trebuie să faci ceva cât de cât comercial… Iar pe mine mă sperie foarte tare treaba cu comercialul. Uite, de exemplu am avut un proiect cu teatrul bazat pe poezie, la Muzeul Literaturii, dar am pierdut spaţiul unde lucram şi încerc să găsesc altul. Nu văd cum aş putea să vând un astfel de spectacol, cine ar veni să dea bani să vadă poezie şi mai ales poezie contemporană românească. Dar nu mă descurajez.

Ai făcut asistenţă de regie la Silviu Purcărete, la „O furtună” şi la „Călătoriile lui Gulliver”. Cum te-a schimbat întâlnirea cu el? Te-a ajutat în vreun fel?

Ajunsesem în culmea diperării pentru că deja făceam de şapte ani teatru independent. Senzaţia era că merg cu ochii închişi, că dau cu pumnii în toate părţile şi aveam impresia că nu mai ajung nicăieri. Eram la capătul puterilor, totalmente disperată şi am zis să mă opresc. În 2010 se întâmpla asta şi în anul ăla n-am făcut deloc teatru pentru că am avut o depresie şi am zis că trebuie să schimb ceva. Nici măcar nu mai băteam la uşi, îmi intrase în cap că nu se poate. Am făcut teatru pe holuri, prin parcul Herăstrău, jucam în Pod, dar nu reuşeam să convingem oameni de teatru să vină să le vadă. Sala era plină… dar nu se întâmpla nimic, eu nu evoluam în profesie. Îmi doream să apară o treaptă pe care să pun piciorul, pentru că mă simţeam într-o groapă care se tot afunda. Din disperare am zis atunci să fac asistenţă la un mare regizor şi mi-am făcut o listă cu preferinţe. Iniţial m-am gândit să-i iau de jos în sus. Iar pe urmă, într-un acces de curaj am zis ce-ar fi să-i iau de sus în jos? Şi aşa m-am dus la Purcărete, care nu m-a refuzat, spre surprinderea mea, a fost extrem de prietenos şi de uman. M-am dus direct la el, i-am făcut cadou cartea mea şi el mi-a zis foarte deschis că pleacă la Craiova, dar că nu-mi poate promite că mă ia cu el, pentru că nu e teatrul lui. Şi aşa i-am scris dlui Cornişteanu, a început un mic război, eu i-am scris un email foarte răzvrătit şi mi-a răspuns că-i place că am un spirit războinic şi că, dacă merg aşa, o să reuşesc. Şi am stat acolo trei luni.

Când am ajuns la Craiova, decorul era montat, dl Purcărete era în sală, în întuneric, şi a zis doar „Ea e Crista Bilciu şi o să asiste la repetiţii”. Şi nu mi-a mai adresat niciun cuvânt timp de o lună în afară de „bună-ziua” şi „la revedere”. În prima săptămână n-am vorbit cu nimeni, nici nu mi-am despachetat bagajele, eram sigură că o să mă trimită acasă. Întrebam dacă pot să fac ceva şi îmi spunea „N-am nevoie, doar stai şi priveşte”. A fost groaznic până m-am adaptat. Eu şi dl Purcărete, singuri în bezna sălii şi actorii pe scenă… După o lună m-a întrebat: „Crista, văd că tu scrii tot timpul. Ce scrii acolo?”. Şi i-am răspuns că notez tot ce se întâmplă. Şi atunci a zis: „Bine, vezi că plec la Paris patru zile şi conduci tu repetiţiile în locul meu”. Am avut nişte emoţii cumplite. Dar povestea asta m-a făcut să am încredere în mine. Pentru că mă primise dl Purcărete, lumea mă privea altfel şi mi s-au deschis foarte multe uşi.

Ce ai învăţat cel mai important de la el?

Să adun actorii, să mă uit la ei, să le dau sarcini, să-i descopăr şi să construiesc spectacolul împreună cu ei. Mai ales la „Gulliver” la Sibiu, tot spectacolul a fost făcut de echipă, toată lumea a participat, ceea ce mi s-a părut extraordinar. Acelaşi spectacol, montat cu o altă echipă, ar fi arătat cu totul altfel.

Şi ce-ai descoperit despre tine trecând prin aceste experienţe din ultimii ani?

La Muzeul Literaturii am descoperit că sunt foarte puternică, iar când am pierdut spaţiul am descoperit că sunt şi mai puternică şi că n-o să mai intru niciodată în panică. Iar cu dl. Purcărete am descoperit că pot să-mi fac meseria şi că asta-mi doresc. Când l-am văzut cum lucrează, pentru mine șocul a fost că un regizor poate să fie foarte calm, foarte uman şi foarte sensibil… Pe noi ne-au învăţat în şcoală că trebuie să fii foarte dur, să fii dictatorial. Pentru mine, şcoala a fost traumatizantă, nu m-am potrivit acolo, la Târgu Mureş, pentru că se lucra după o metodă foarte dură şi tot timpul eram taxată că sunt sensibilă şi că sunt femeie. Dar într-o zi am văzut o emisiune cu Peter Brook la televizor, cred că 30 de secunde am apucat, în care el lucra atât de frumos cu un actor şi fără să-i îngrădească personalitatea, încât mi-au dat lacrimile. Atunci am înţeles ce înseamnă regia. Şi asta mi-a plăcut şi la dl Purcărete, echilibrul pe care-l dădea. Atât de tare credeam în el, încât aş fi făcut orice. Dacă mi-ar fi spus sapă curtea teatrului de la Sibiu şi plantează panseluţe, aş fi făcut-o pentru că mi s-ar fi părut absolut normal.

Dar care e cea mai importantă calitate a uni regizor?

Cred că trebuie să iubeşti oamenii şi să-i înţelegi. Să ai talent la oameni.

Erai conştientă de toate problemele astea de care te izbeşti acum, atunci când te-ai apucat să faci teatru?

Nu. Dar mie mi-era foarte frică de oameni când m-am apucat să fac teatru. Eram foarte timidă şi am crescut printre cărţi. Iar în facultate n-am nimerit oameni pe aceeaşi lungime de undă şi m-am închis în mine foarte tare, aşa că aveam probleme mult mai mari decât asta cu oportunităţile şi uşile închise.

Şi atunci cum ai ajuns tu la teatru, aşa timidă şi crescută printre cărţi?

Când eram mică, eram pasionată de literatură. La patru ani, tata îmi citea dintr-un volum de Eminescu, unul fără copertă, apărut în Colecția Biblioteca pentru toţi, şi primul joc al lui cu mine era să- mi citească din volum şi eu să ghicesc rima. Aşa mi s-a dezvoltat mie ideea că cele mai grozave persoane de pe lume sunt poeţii. Că eu, când o să cresc mare, o să mă fac poet. Iar prin clasa a V-a ne întrebau profesorii ce vrem să ne facem. Şi eu am spus „Poetă”. Mi s-a răspuns „Păi asta nu-i o meserie”. Şi nici acum nu-i o meserie în România… Şi m-am gândit eu ce-mi place mie mai tare după poezie şi mi-am elaborat o întreagă strategie, să mă fac regizor de film, dar să fac întâi Litere, pe urmă Teatru, ca să lucrez cu actorii, şi pe urmă regie de film… Numai că pe drum mi s-a întâmplat ceva. Când am intrat la teatru a fost o deschidere festivă şi după urma un spectacol. Eram în Teatrul Naţional din Târgu Mureş şi mi-aduc aminte că am urcat în lojă şi am deschis uşa către scenă. Iar scena era luminată puţin şi complet goală. Ai în viaţă momente privilegiate pe care nu ştii de ce ţi le aminteşti toată viaţa… Ei bine, când am văzut scena aia, nu ştiu ce s-a întâmplat, dar dintr-odată am simţit că sunt exact unde trebuie.

Ce te interesează să le spui oamenilor prin teatru? Ce vrei să comunici?

Nu ştiu dacă vreau neapărat să spun ceva. Pentru mine e mai important să repet decât să am un spectacol care se joacă la public. E un mod de a mă cunoaşte şi de a trăi. Cred că atunci când fac teatru îl fac pentru un public ideal.

Dacă ai avea în mână puterea, ce ai schimba tu în sistemul teatral?

Aş face ca fiecare teatru sau cel puţin teatrele naţionale să aibă câte un concurs de proiecte de debut pe an. Regizor debutant, actor debutant, dramaturg debutant, scenograf debutant. Aşa ar fi normal. Să ni se dea o şansă. Chiar fără să fii plătit. Doar să ai prilejul să arăţi ce poţi să faci. Iar spectacolele să fie urmate de dezbatere publică, să se poată discuta despre ce ai făcut.