La Cinematograful Elvira Popescu din București s-a desfășurat pe 29 iunie lansarea volumului „Bricabrac” de Lucian Pintilie, în prezența autorilor, a invitaților și a unui public numeros. Prezent la eveniment, alături de alți artiști care au vorbit despre lumea cunoscutului creator român de teatru și film, regizorul Cristi Puiu a rememorat scene din începuturile carierei sale și a explicat în ce fel traseul lui se leagă de Lucian Pintilie.
„Eu nu mi-am propus niciodată să fac film, să fac teatru, nu am făcut cozi la cinema, nu mi-am propus să mă întâlnesc cu regizori. A venit încet-încet toată povestea asta. Eu fac parte din generația de decreței, generația Piața Universității.
Când s-a difuzat la Cinematograful Scala De ce trag clopotele, Mitică? m-am dus să-l văd de trei ori. Trei zile la rând am fost sub șoc. La ora aia, făceam pictură. Am fost foarte impresionat. S-a întâmplat și ceva ciudat: ultima dată când am fost la proiecție, când am ieșit era în față Bujor Râpeanu de la TVR, cu o cameră de filmat. Cine vrea să spună ceva despre film. M-am băgat eu și am spus niște prostii, cu siguranță.
Apoi am văzut Reconstituirea și dintr-odată a apărut un autor în viața mea. Mai târziu am început să studiez film, iar la Geneva, în momentul în care trebuia să fac filmul pentru examenul de diplomă, am zis să fac un documentar despre Lucian Pintilie. Eu nu-l cunoșteam pe Lucian Pintilie. I-am spus mai târziu, aș fi vrut să fac un documentar, mă gândeam, așa cum te gândești când scrii texte și crezi despre tine că ești autor deștept, cu titlul: Lucian Pintilie: une reconstitution (restitution)! Atunci mi se părea ceva… Dar a căzut povestea… N-am îndrăznit să fac lucrul ăsta.
Ulterior, am făcut Marfa și banii și a urmat o poveste despre care am mai vorbit. N-aș fi fost aici, probabil, dacă n-ar fi fost Lucian Pintilie. E un fapt. Filmul a murit, n-a intrat în postproducție, banii au fost furați. L-am sunat pe domnul Stere Gulea, care era la CNC, care a trimis Curtea de Conturi. A fost o poveste cu scandal. În final, Lucian Pintilie a recuperat filmul, am semnat contracte cu oamenii ăia, filmul s-a născut. Am primit bani ca să termin filmul.
S-a întâmplat un lucru: pe genericul de final le-am mulțumit celor care m-au ajutat. În mod explicit, le-am mulțumit domnilor Titi Popescu, Stere Gulea și Lucian Pintilie, despre care am spus că-l socotesc părintele adoptiv al acestui film. A urmat o proiecție de lucru, domnului Pintilie i-a plăcut filmul, eu m-am bucurat foarte tare. E foarte greu să vorbesc despre lucrul ăsta. Atunci când ești regizor la început de drum și ai și un regizor de talia lui Pintilie care apreciază ceea ce ai făcut, e foarte greu de povestit. A fost enorm pentru mine.
M-a invitat apoi la teatru, la „Hamlet”-ul lui Ciulei. Ne-am întâlnit în fața Teatrului Bulandra și ne-am plimbat pe chei înainte să înceapă spectacolul. „Dragul meu, dumneata te-ai gândit când ai scris chestia aia pe generic?” m-a întrebat. „Eu nu cred că e bine să faci asta.” Eu: „Dar nu ăsta e adevărul?” El: „Da, dar gândește-te. Ce-o să zică lumea? Că ești din gașca lui ăla…”
Nu m-am gândit că e o pajiște cu miei cinematografia română, dar ce a urmat după… Adică am descoperit că domnul Pintilie avea dreptate. Acum vreo doi ani m-a sunat un student și, după ce mi-a tras o înjurătură, mi-a zis: „Bă, ai ajuns ca Nicolaescu!”. Două minute mai târziu, a revenit cu telefonul: „Bă, ești omul lui Pintilie, bă!”, apoi alte înjurături. Un student! Și, da, cinematografia noastră nu este o pajiște cu miei.
Pe mine m-a ajutat povestea. Nu vreau să dau lecții, dar când faci un lucru ai impresia că tu ești responsabil de reușită. Și de fiecare dată când ratezi, altcineva e vinovat. Iar întâlnirea care s-a întâmplat sub aceste auspicii – filmul în criză, filmul salvat de Pintilie – și discuțiile care au urmat mi-au certificat cumva că ești cu adevărat singur. Am lucrat la După-amiaza unui torționar și eram tânăr, la început de drum. Eu filmasem Marfa și banii, iar Pintilie părea Omul Negru. Or, lecția asta nu se învață. Ești cu adevărat singur acolo și trebuie să înțelegi că trebuie să asumi acest lucru. Nu vreau să cânt niciun fel de odă aici, dar e un lucru foarte serios.
Nu vreau să fac recurs la anecdote, dar o să spun una. Domnul Beligan – Dumnezeu să-l odihnească! – venea pe platou dimineața și întreba: „A ajuns Antichristul?” Cumva, echipa se simțea bine. Dar e foarte complicat. Ești cu adevărat singur și asta e o lecție pe care nu cred c-am învățat-o, dar am înregistrat evenimentul.
Apoi, o altă anecdotă. După ce s-a terminat După-amiaza unui torționar, m-am nimerit pe terasă la Național, a apărut domnul Beligan, care acum mă cunoștea de la filmare, și mi-a zis: „Ai văzut? A ieșit cartea lui Pintilie, dragă. Ai citit-o?” „Nu”, i-am spus. „Trebuie, dragă, s-o citești. E metastaza megalomaniei.”
E un lucru care nu poate fi povestit, care nu poate fi decât trăit, observat cumva de la distanță, cum mi s-a întâmplat mie. Singurătatea autorului a fost, poate, lecția pe care am înregistrat-o, dar n-am învățat-o, în orice caz nu până la capăt. Sunt tentat, dacă am început cu „Bă, ești omul lui Pintilie!”, să închei așa, frumos, într-o buclă, cu „Da, chiar sunt omul lui Pintilie!” Și chiar așa o să termin. Cred că a avut dreptate studentul.”
Print