Cristian Pepino: Am ales teatrul de păpuși din pasiune

pepinoA montat peste 120 de spectacole de animație, premiate în țară și în străinătate. De-a lungul carierei, începute în Epoca de Aur și continuate în libertatea postdecembristă, s-a dedicat cu pasiune și acribie unui gen ce rămâne înconjurat de prejudecăți – în breaslă și în rândurile publicului larg. Teatrul de păpuși și marionete l-a acaparat însă pentru totdeauna și i-a adus nesfârșite bucurii, după cum el însuși mărturisește. Cristian Pepino, cel mai cunoscut regior de teatru de animație din România, crede că a fost un privilegiu să creeze spectacole pentru copii și că plăcere mai mare nu există. Din anul 1990 este profesor la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București, de unde spune că se va retrage chiar anul acesta. A publicat, de-a lungul anilor, mai multe volume, cele mai recente fiind „Istoria secretă a păpușilor. Teatrul de animație și sacrul (2014) și „Cartea de la Vama Veche”, apărută în urmă cu câteva luni. Despre începuturi, plăceri, reușite și greșeli am stat de vorbă cu câteva zile înainte de deschiderea Festivalului Internațional „Teatru, Stradă și Copil” de la Teatrul Țăndărică, unde primul spectacol din program a fost „Adunarea păsărilor”, în regia lui Cristian Pepino.

Toamna aceasta, la scurtă vreme după ce ați publicat un volum de succes, „Cartea de la Vama Veche”, vă retrageți de la UNATC.

E timpul să mă retrag pentru că e normal ca acum să vină foștii mei studenți, care au devenit profesori. E momentul să vină ei cu un suflu nou. Și, oricum, tot s-a spus că suntem niște dinozauri comuniști și că ar fi cazul să mai murim, ceea ce se și întâmplă. Așa că vreau să mă retrag înainte de a muri (!) și de a încasa alte „urări”. Cartea am scris-o în glumă, la mulți ani de la debutul meu din 1968, la cenaclul de la Liceul Gheorghe Lazăr, coordonat de profesorul Alexandru Mitru. Pe mine, la 16 ani, m-a recomandat la Radio, pentru care am scris un scenariu pentru copii. Le-a plăcut și l-au jucat. Apoi tot el m-a trimis la „Scânteia tineretului”, unde primul reportaj mi l-au cenzurat, apoi, mi-au dat să fac o anchetă etc. Au urmat mai multe cenacluri, mai multe volume publicate, mai multe piese de teatru pentru copii.

S-a spus că suntem niște dinozauri comuniști și că ar fi cazul să mai murim, ceea ce se și întâmplă. Așa că vreau să mă retrag înainte de a muri (!) și de a încasa alte „urări”.

Povestea cu teatrul a început tot atunci?

Eram într-o trupă de teatru de la Liceul Gheorghe Lazăr, făceam și pe actorul și am și pus în scenă piese. Am luat și ceva premii la festivaluri pentru elevi și eram foarte mândru. Teatrul de păpuși l-am descoperit tot mergând pe la Teatrul Țăndărică și asistând la niște repetiții ale Margaretei Niculescu și ale lui Ștefan Nichiș. Am avut multe de învățat și mi-am format, datorită unor spectacole de o asemenea calitate, convingerea că teatrul de păpuși e un domeniu cât se poate de greu, în care se pot face lucruri importante. Apoi am studiat regia la IATC cu profesori extraordinari ca David Esrig și Radu Penciulescu. După absolvire am lucrat o vreme în teatre dramatice, dar tot voiam să ajung la un teatru de păpuși. Prima dată am ajuns la Constanța, unde m-am putut angaja. Am avut succese internaționale, am luat Marele Premiu la Zagreb în 1981. În 1986 aveam deja vreo 40 de premii. Radu Boroianu m-a chemat să mă angajeze la Teatrul Țăndărică.

Unde viața a fost dulce, în ciuda vremurilor?

Da, nu pot să mă plâng. Mi s-au interzis doar două spectacole în țară, montate după 1980, când viața se mai înăsprise. Nu pot spune că am fost o victimă, dar nici că era plăcut. Pe-atunci cenzorii vedeau aluzii peste tot, în orice, chiar dacă ele nu existau. Publicul, de asemenea, crdea că totul e subversiv, pentru că totul era interzis. La o viziunare cu politruci, la un spectacol montat de mine la Craiova, comisia și-a dat acordul, dar cineva din teatru, deci din lumea noastră – cum se întâmplă adesea –, le-a atras atenția tovarășilor că se vorbește în spectacol despre salam și cafea. Politrucii s-au gândit puțin și au hotărât: „Puneți ceai în loc de cafea! Salamul poate să rămână!”

Acum la ce nivel e teatrul de animație la noi?

Se fac lucruri interesante, noi, foști studenți extraordinari vin cu propuneri valoroase. Cristian Mitescu, de exemplu, a montat spectacole novatoare ca viziune regizorală, imagistică etc. Daniel Stanciu, la fel. Există potențial. Am foști studenți care lucrează în Statele Unite, Franța, Italia, mai nou Germania. Noi ne mândrim cu ei, cei care ne-au demonstrat că au făcut o școală bună. Altfel, există spectacole diverse, se fac și experimente interesante. Rămâne un domeniu în care avem de învățat de la alții, însă în care nu suntem printre ultimii. Suntem pe un loc onorabil. Dacă studiem, experimentăm și gândim riguros ceea ce facem, e foarte bine. Îmi place și ce se întâmplă în teatrul dramatic mai nou. Sunt dramaturgi și regizori tineri care se bucură de un succes real și la noi, și în străinătate. Nu sunt deloc pesimist. Problema e că viața-ți oferă prea multe în momentul ăsta și că există tineri care fac teatru ca hobby, adică în timpul liber. Aici începe dezastrul. Teatrul îl faci sau nu-l faci. Nu poți să-l faci o jumătate de oră pe zi, între două ciubucuri. Asta se întâmplă și în școală, și în unele teatre.

Problema e că există tineri care fac teatru ca hobby, adică în timpul liber. Aici începe dezastrul. Teatrul îl faci sau nu-l faci. Nu poți să-l faci o jumătate de oră pe zi, între două ciubucuri. Asta se întâmplă și în școală, și în unele teatre.

Nu e inevitabil?

Ba da. Toată lumea e preocupată de lupta pentru existență. Într-un fel, e de înțeles și am impresia că în provincie sunt mai multe șanse să se facă teatru serios. Dacă nu ai un grup în care toată lumea să aibă o singură preocupare, o singură pasiune, teatrul, nu ai ce să faci valabil. Nu se poate lucra cu jumătăți de măsură.

Spiritul de trupă s-a pierdut, cum spun mulți din breaslă?

Nu. La Țăndărică lucrez cu o echipă extraordinară și cu ea am făcut „Candid”, „Play Shakespeare”, „Adunarea păsărilor”.

Cum a apărut acest spectacol, acum refăcut, selectat deja în mai multe festivaluri?

IATC a primit în 1993 o invitație la o reuniune a facultăților de profil de la Charleville-Mézières, Franța, și doamna Margareta Niculescu a vorbit cu doamna Michaela Tonitza-Iordache, atunci directoare la Teatrul Țăndărică. Ea ne-a și ajutat foarte mult, examenele studenților dându-se în colaborare cu teatrul, cum e și normal și cum nu se mai întâmplă de o vreme (era normal ca studenții să lucreze în teatru, care după aceea să poată alege dintre ei). Tema festivalului era mitul, eu am propus „Faust”, dar s-a cerut ceva din fondul arhaic. Doamna Tonitza a propus să montăm „Adunarea păsărilor”, după poemul persan pe care ea îl tradusese din franceză, de fapt după dramatizarea folosită de Peter Brook. Era un proiect la care Dinu Cernescu renunțase și am fost invitat eu. Mi-a plăcut mult textul, dar am făcut un spectacol fără cuvinte! Am inventat un conflict, o acțiune, pornind de la metafora despre călătoria omului către perfecțiunea spirituală și obstacolele întâlnite pe drum: lăcomia, avariția, egoismul etc. Și fiecare moment a primit o acțiune. Spectacolul a avut succes în festival, apoi a mers din festival în festival: Zagreb, Saarbrücken, Edinburgh, unde am avut șase reprezentații și o cronică foarte bună etc. A avut o viață plină fără să se ocupe nimeni de promovarea lui. Regizoarea Sanda Manu a trebuit să recomande pentru festivalul de la Edinburgh un spectacol studențesc din România și ea a insistat să fie „Adunarea păsărilor”. Acum, Călin Mocanu, directorul Teatrului Țăndărică, a avut ideea să-l reluăm. Întâi am avut rezerve. Mă întrebam dacă mai interesează pe cineva, dacă rezistă ce am făcut noi acum douăzeci de ani… Dar a fost un climat de lucru nemaipomenit, am discutat în amănunt fiecare episod. Actorii sunt foarte buni. De altfel, fără ei nici nu poate exista teatru bun. Teatrul e arta actorilor în primul rând. Regizorul e doar un fel de plutonier major care stabilește niște trasee și niște acțiuni. Actorul creează. Când regizorul își imaginează că el e creatorul principal, e dezastru!

Poți să consideri că teatrul de animație e o prosteală pentru copilași. Numai că nici copiilor nu le place un spectacol sub nivelul lor, ei nu apreciază stilul infantil, vor să le vorbești normal. George Sand spunea că teatrul de păpuși este pentru copii și pentru oamenii de spirit și asta cred și eu.

Distanța dintre „comercial” și „de elită” din teatrul dramatic e valabilă și în teatrul de animație de acum?

Sunt foarte multe moduri de a-ți considera singur profesiunea. Poți să crezi că lucrezi într-un domeniu care se adresează unui public cu un anumit nivel cultural sau să consideri că teatrul de animație e o prosteală pentru copilași. Numai că nici copiilor nu le place un spectacol sub nivelul lor, ei nu apreciază stilul infantil, vor să le vorbești normal. George Sand spunea că teatrul de păpuși este pentru copii și pentru oamenii de spirit și asta cred și eu. „Adunarea păsărilor” e pentru adulți, de exemplu. Există snobism și în teatru, chiar în cantități remarcabile. Iar uneori poate fi un motor în progresul artelor, societății, culturii. În același timp, ideal este ca snobul să nu fie foar un om cu prejudecăți. Dar, dacă are așa ceva și nu e deschis față de orice noutate, nu e tocmai bine. Pe de altă parte, teatrul nu e făcut pentru elite. De la marii regizori care mi-au fost profesori am învățat enorm, printre care și acest lucru.

Care e lecția principală învățată de la Liviu Ciulei, de exemplu?

Atmosfera de lucru extraordinară, felul în care crea un climat în care actorul era un intelectual care avea o opinie, gândea și până la urmă înțelegea ce are de făcut și venea cu propunerile lui, pornind de la ideile regizorului, care sublinia un lucru sau altul. Așa se ajungea la esența textului, într-o zonă în care puteai să comunici lucruri fără cuvinte. E valabil și pentru David Esrig sau Radu Penciulescu. De altfel, acesta din urmă, foarte amical cu actorii, spunea că teatrul e un lucru pe care-l faci cu prietenii, cu cei cu care ai ceva în comun, după discuții. Am învățat de la repetițiile cu Liviu Ciulei și elemente de tehnică actoricească – mai simple și mai ample –, și cum se gândește în imagini un spectacol. Am avut șansa să fiu prezent la aproape toate repetițiile lui cu „Furtuna”, unde făceam un fel de practică. Liviu Ciulei spunea că la ușa teatrului nu poate fi oprit nimeni să intre, că teatrul este pentru toată lumea. Exemplul era Shakespeare: poate fi înțeles și de omul simplu, dar are multe lucruri pe care nu le poate înțelege decât un om cult, deci are ceva pentru fiecare. Teatrul trebuie să educe și să formeze din punct de vedere spiritual și estetic. Copilului trebuie să-i ofere imagini de bun-gust, întâmplări interesante pentru vârsta lui.

Mie, personal, îmi displac spectacolele pentru copii care vor să fie actuale cu orice preț și imaginează un univers artificial, fără legătură cu realitatea, folosind referiri la lumea contemporană. Inevitabil, ele vor fi perimate în câțiva ani, doar tehnologia se schimbă în permanență. Există spectacole care abuzează de tehnologie, dar rămân fără efect, pentru că sunt un fel de varză de mijloace.

De ce fel de povești au nevoie copiii de azi?

Avem un tezaur de povești și basme perpetuate pe cale orală sute de generații și el este inepuizabil. Se fac filme interesante pentru copii care se raportează într-un fel sau altul tot la tradiție. Mie, personal, îmi displac spectacolele pentru copii care vor să fie actuale cu orice preț și imaginează un univers artificial, fără legătură cu realitatea, folosind referiri la lumea contemporană. Inevitabil, ele vor fi perimate în câțiva ani, doar tehnologia se schimbă în permanență. Există spectacole care abuzează de tehnologie, dar rămân fără efect, pentru că sunt un fel de varză de mijloace.

Ce spectacole îi bucură cel mai mult pe copii?

Ei reacționează empatic, la acțiune. După ce împlinesc trei ani, cam atunci se pot identifica cu eroul. Înainte de trei ani nu are rost să meargă la teatru, pentru că se sperie. Țin minte că în ’54-’55, m-au dus ai mei la spectacolul „O tragedie de hârtie” a lui Yves Joly. La un moment dat, o foarfecă a intrat încet, s-a apropiat de luna de hârtie și, hârșt, a început s-o taie. Iar eu am început să urlu în sală. M-a șocat tare și o țin minte și acum. Revenind, la spectacole văd cum copiii se plictisesc la textele lungi. Urmăresc cu sufletul la gură povestea. Le place muzica. Nu e mare diferență între copil și adult – copilul se manifestă cu mai multă sinceritate, își arată aprobarea și dezaprobarea mai puternic. Pentru un artist nu e bucurie mai mare decât să vadă plăcerea copiilor la un spectacol. Cel mai mare compliment pe care l-am primit vreodată a fost să aud doi gâgâlici comentând în sală: „Bă, e mai mișto decât pe ecran!”

Țin minte că în ’54-’55, m-au dus ai mei la spectacolul „O tragedie de hârtie” a lui Yves Joly. La un moment dat, o foarfecă a intrat încet, s-a apropiat de luna de hârtie și, hârșt, a început s-o taie. Iar eu am început să urlu în sală. M-a șocat tare și o țin minte și acum.

Dar teatrul de animație pentru adulți?

Nu poate scăpa de prejudecata că e teatru de trei lulele. Nici la noi, nici în alte țări. În foarte puține țări există o tradiție în acest sens: Belgia, sudul Italiei (Napoli și Sicilia), Japonia, Indonezia, India, China (Opera din Beijing are versiuni cu păpuși). Pe vremuri, dacă voiai să-i faci un cadou bunicului, invitai o trupă de păpușari să joace o poveste din repertoriul Operei din Beijing. Și la noi s-a jucat mult caraghioz-ul turcesc, până la Războiul de Independență.

Se mai poate face acum teatru de animație fără tehnologie de ultimă generație, care să fie interesant pentru public?

Sigur că da. Există spectacole foarte austere, fără proiecții video, care rezistă la public. În „Visul unei nopți de vară”, pe care l-am montat recent cu studenții, n-am simțit nevoia să folosim așa ceva. Totul se baza pe mânuire. În general în teatrul de animație, dacă nu există în primul rând exprimare prin păpușă, poți să ai o mie de efecte, că nu ține construcția. Proiecția video e doar un fundal, o invenție deloc nouă. Acum e însă mult mai ieftin și mai ușor de făcut, plus că scutește elemente de decor, de exemplu. Surpriza unui efect tehnic durează un minut. Păpușăria trebuie făcută de actori talentați. Ea este în primul rând interpretare actoricească. Păpușari buni care să nu fie actori buni n-am văzut. În teatrele dramatice am cunoscut actori foarte buni care, în câteva repetiții, au învățat să mânuiască păpuși pentru că înțelegeau. În general, un actor bun reușește. Am făcut odată păpuși pentru televiziune. Aveam un homar cu clești pe care trebuia să-l mânuiască Dem Rădulescu. A înțeles din prima ce trebuie să facă. Nici n-a trebuit să-i explic nimic, a făcut perfect momentul.

Teatrul de animație pentru adulți nu poate scăpa de prejudecata că e teatru de trei lulele. Nici la noi, nici în alte țări.

Aveți păpuși acasă?

Nu. Le-am făcut să joace, să plece în lume. Au rămas pe la facultate, prin teatre. Nu-mi place să le am pe pereți, ci să fac spectacole cu ele. Dar, dacă le ia cineva să le folosească, mă oftic! (Râde) E o cale lungă să faci o păpușă, nu e doar lucru manual. În fiecare etapă mai găsești ceva, mai clarifici caracterul etc. Păpușa e o operă de artă care necesită un timp lung de elaborare și continuă și după ce s-a încheiat. În timp ce lucrezi cu ea, îi mai pui o luminiță în ochi, îi mai faci un rid ș.a.m.d.

Păpușile îmbătrânesc?

Nu cred. Dacă iese bine, un spectacol de păpuși se poate juca la noi 15-20 de ani, pentru că se schimbă publicul. Unele spectacole se perimează repede, altele nu rezistă la public.

Deci publicul nu „înghite orice?

Nu. Nu poți pleca la drum așa. Orice meseriaș însă își poate privi meseria serios sau superficial. Așa e și în teatru. Fiecare se respectă pe sine sau nu, până la urmă. Dacă se respectă, face un lucru de calitate, și nu ceva care stârnește râsul. Ne dăm foc la valiză singuri făcând lucruri proaste. Mult teatru prost se face și în teatrul de păpuși, și în cel dramatic. Publicul este prea amabil, prea îngăduitor. Asta e problema noastră. Ceea ce nu înseamnă că publicul e alcătuit din cretini. Ororirile de la televizor sunt așa pentru că sunt făcute fără efort, fără investiție financiară. Publicul se uită la ele din letargie, audiența asta nu e una reală. Mi-a povestit un amic, designer în Elveția, care s-a dus să vadă „Faust”-ul lui Silviu Purcărete la Sibiu și i-a zis și șoferului să intre să vadă spectacolul. Omul nu mai fusese în viața lui la teatru. După spectacol, i-a zis lui Antonio: „Eu n-am știut că e așa de frumos la teatru. Am să mai vin”. Iată o dovadă că și un spectator needucat poate să aprecieze un lucru bun. Eu nu cred că publicul vrea vulgaritate, pur și simplu pentru că un om care vine la teatru este un om cu un nivel. Trebuie să spunem ce gândim prin teatru și cred că trebuie să ne placă nouă în primul rând.

A fost o plăcere continuă să faceți teatru atâția ani? Un privilegiu?

Da. Am avut marea șansă de a avea o familie care m-a înțeles și m-a lăsat să fac ce vreau. Alții n-au posibilitatea asta. Intră pe un făgaș și nu mai pot ieși toată viața, indiferent că sunt talentați sau nu. Eu am avut norocul să fiu liber, să aleg. Am ales teatrul de păpuși din pasiune. Cea mai mare bucurie e să vezi plăcerea gâgâlicilor la spectacol. Sigur, au existat momente mai neplăcute, renunțări. Construiam păpuși, lucram cu scenografi, o făceam de plăcere. Nu știu să existe o bucurie mai mare decât să faci ce-ți place.

Fiecare se respectă pe sine sau nu, până la urmă. Dacă se respectă, face un lucru de calitate, și nu ceva care stârnește râsul. Ne dăm foc la valiză singuri făcând lucruri proaste. Mult teatru prost se face și în teatrul de păpuși, și în cel dramatic. Publicul este prea amabil, prea îngăduitor. Asta e problema noastră. Ceea ce nu înseamnă că publicul e alcătuit din cretini.

Dar ce te faci dacă-ți place și n-ai talent?

De obicei cei care n-au talent nu se prind! Cei care au talent au îndoieli. Cei care n-au talent n-au nicio îndoială. Nu se gândesc nicio clipă că n-au ce căuta pe scenă. Scena îi triază însă. Eu, personal, nu mai lucrez cu oameni cu care nu pot să comunic și de la care nu am nimic de așteptat. E o greșeală să-i distribui. Dar ei rezistă pe scenă pentru că uneori sunt distribuți din alte rațiuni.

Ce înseamnă un spectacol de animație bun?

Un spectacol care-l emoționează pe spectator și-i transmite ceva, indiferent de mijloace, tehnologie etc. E valabil și pentru teatrul dramatic.

Vă despărțiți ușor de spectacole și personaje?

Personajele se nasc ușor, din contactul cu textul. Uneori ele nu sunt în text, dar își cer dreptul la existență. Cu folosirea păpușilor dintr-un spectacol în alt spectacol n-am fost de acord niciodată. Mi se pare o greșeală. Păpușa e rezultatul unui proces specific și nu poate fi valabilă pentru alt text, altă poveste, alt spectacol. Așa ceva e cu neputință.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.