Cristina Casian: Important e să încercăm să ne ducem mesajul mai departe

În anul 2008, la scurtă vreme după ce şi-a încheiat studiile de actorie la UNATC, a câştigat Premiul UNITER pentru Debut pentru rolul din spectacolul „Amalia respiră adânc”, regizat de Mariana Cămărăşan la Teatrul Act. Spectacolul face parte în continuare din repertoriul teatrului. A urmat, la scurtă vreme, colaborarea cu Teatrul Bulandra, pentru „Lear”, montarea lui Andrei Şerban, şi „Oscar şi tanti Roz”, în regia lui Chris Simion. Mai recent, a avut premiera un spectacol în care o puteţi vedea într-un rol care-i confirmă calităţile: „Trei femei înalte”, de Edward Albee, în regia lui Andrei şi a Andreei Grosu, la unteatru.

Eroul meu, spunea Cristina Casian răspunzând la o întrebare din Chestionarul lui Proust, este Doamne-Doamne. Până acum, călăuza supremă i-a adus o copilărie frumoasă, o studenţie de invidiat, urmate de un încet bun în lumea teatrului. Despre trecut şi despre prezent am stat de vorbă cu Cristina Casian într-o seară de vară, în liniştea casei în care cei de la unteatru se încăpăţânează să lucreze.

Ce-ai vrea să faci vara asta?

Vreau să fac ce ştiu deja că o să fac: să merg la mare, la rudele mele, apoi la munte… o să citesc… N-am alte planuri. Mai am puţin şi termin o carte pe care am început-o de ceva vreme, dar pe care am lăsat-o ca să citesc altele şi acum mă întorc la ea. Aşa se întâmplă, pică mereu altele care mă fac curioasă, dar încerc să nu las nimic necitit până la capăt. Se cheamă „Totul este iluminat” şi e un roman de Jonathan Safran Foer. Plus că vara nu e atât de lungă, căci în august vom începe iar spectacolele.

Ce anotimp îţi place cel mai mult?

Vara şi toamna. M-am născut toamna şi atunci mă simt foarte bine, ca şi primăvara, când e un aer de respirat… Iarna îmi place mai puţin, mă incomodează frigul. Revenind la vacanţă, pe acasă, la Tulcea, n-o să ajung, dar a trecut mama pe la mine.

Ai avut o „vară de neuitat”, ca să folosesc titlul unui film foarte cunoscut?

Am avut mai multe. Dar aş aduna din toate verile toate momentele frumoase şi aş face una singură. De fapt, cele mai frumoase veri au fost cele din copilărie, când mergeam la ţară. În toate vacanţele mele de vară, de copil singur la părinţi, cu o mamă care-şi doreşte să facă pentru copilul ei ce şi-ar fi dorit ea când era mică, dar n-a avut, au existat tabere. Ea a vrut să-mi dea tot ce am nevoie, chiar dacă nevoile copilului erau cu totul altele. Mă trimitea o lună la ţară, o lună stăteam la mare, zece zile eram plecată în tabără şi apoi trebuia să mă pregătesc pentru şcoală. Aşa treceau verile. La ţară stăteam 2-3 săptămâni la o bunică şi tot atât la cealaltă. Mă fascinau pe-atunci „Amintirile din copilărie” şi Ion Creangă şi mă simţeam un Nică 2. Umblam numai în picioarele goale, făceam baie în cea mai urâtă şi mai murdară apă, mă umpleam de scaieţi, furam porumb, vişine, gutui şi roşii din grădinile oamenilor şi aveam un câine care venea cu mine peste tot. Băteam toate dealurile cu vecinii şi mă întorceam târziu acasă. Nu aveam dulciuri, bunicile nu aveau timp să ne facă gogoşi şi clătite şi ne luam câte o felie mare de pâine rotundă, de casă, o udam cu apă, puneam zahăr şi o mâncam alergând prin praf, cu verişorul meu, şi felia „tremura”… Era dulcele nostru când ne apuca o poftă de nepotolit. Se întâmpla într-un sat de lângă Tulcea. Iar noaptea ne spunea mamaia poveşti cum ştia ea. De fapt, ne povestea din copilăria ei şi noi nu mai voiam să ne culcăm. Şi ea râdea de râsul nostru şi apoi adormea, învinsă de oboseală. A fost extraordinar că mi s-a putut întâmpla asta. Mi s-a părut o copilărie foarte sănătoasă. Apoi stăteam la mare, la rude, cu verişoara mea, ne jucam toată ziua, mergeam la plajă… Iar în tabără făceam prostii tot timpul. N-am fost un copil cuminte.

Acum îţi mai place la mare?

Nu, dar merg în vizită, pentru că mi-e dor de ai mei şi am rămas foarte apropiaţi. Dar acum îmi face rău soarele, nu mă mai duc la plajă. Sau stau îmbrăcată sub umbreluţă şi citesc.

Acum să vorbim despre teatru. La ce repeţi?

Eu nu prea vorbesc despre proiectele mele dintr-o superstiţie personală. Lucrez la un spectacol după Caragiale. Premiera ar trebui să fie la sfârşitul lui septembrie, într-un teatru din Bucureşti.

Crezi într-un Caragiale montat fără umor?

Nu, dar cred că se poate şi aşa. Caragiale nu are numai partea umoristică şi textele lui pot sta în picioare pe scenă şi fără partea umoristică. Depinde, fireşte, de ce poveste vrei să spui. Adevărul este că acum, orice am privi, avem impresia că, în cazul Caragiale, s-a făcut deja tot şi judecăm prin comparaţie. Şi eu am impresia asta. Poate că e greşit să vrei să vii cu ceva nou. Nu poţi să vii cu ceva nou. Trebuie să vii cu ceva al tău.

Aş reveni la „Trei femei înalte”, cel mai recent spectacol în care joci. Ai un personaj care trăieşte într-o lume la care celelalte personaje de pe scenă n-au acces, o lume numai a lui. Tu, actriţa Cristina Casian, în ce lume trăieşti?

Lumea ţi-o faci şi tu. Dacă nu-ţi place, ţi-o construieşti cât să-ţi placă şi aşa poţi supravieţui. N-ai cum să nu vezi că oamenii sunt şi răi în jurul tău, că se întâmplă şi lucruri care nu-ţi fac bine — eşti agresat, atacat, pus la colţ, uneori pur şi simplu, cu totul gratuit. Eu cred — şi de multe ori mi s-a spus că nu e aşa — că, până să devină răi, oamenii nu s-au născut aşa. Toţi ne naştem cu toate datele în noi. La un moment dat, toţi putem să devenim hoţi, mincinoşi, bârfitori etc. Noi alegem un drum. Poate că unii au devenit răi ca să se apere, de fapt, ca să aibă un scut şi să nu mai fie răniţi. Eu nu cred că un om rău e un om rău şi atât. Dau şanse tuturor, pur şi simplu. Am credinţa că lumea e bună, chiar dacă pare naiv. Dacă ai un ochi care poate să vadă dincolo de ce a zis sau a făcut urât un om, îţi dai seama că nu este singurul lucru care-l identifică, că mai sunt multe altele, că trebuie să depăşeşti o mulţime de lucruri. Nu ştiu dacă e bine sau rău, dar eu dau şanse. Ştii cum zicea Beligan, „Eu trăiesc în Beligania”.

Atunci, Casiania cum e?

Încă nu trăiesc în ea, dar e clar că lumea ta e o lume pe care o faci ca să te aperi de ce se întâmplă în jur. Până la urmă, e tot un scut, doar că nu ţi-l pui pe cel rigid, inaccesibil. Să fie unul care nici să nu ardă, nici prea rece să nu fie, ci unul pe care să poţi pune mâna. Îmi asum că pot să fiu naivă, dar cred că, atunci când e rău, omul e rău pentru că i se întâmplă ceva în clipa aia, care declanşează răutatea ca reacţie spre exterior.

Dar aşa-zisa lume virtuală te atrage? Îţi place Facebook?

Da, îmi place şi-l folosesc. Nu postez des, dar aflu de acolo despre anumite evenimente şi despre multe lucruri frumoase. Nu mai trebuie să caut, ci găsesc acolo multe informaţii şi le accesez pe rând. Asta e Facebook pentru mine: o melodie frumoasă, un interviu frumos, un declanşator de amintiri. Dar nu ne culturalizăm prin Facebook şi nu citim cărţi prin Facebook, unde nu e totul frumos. Trebuie să alegem ce e bun. Ce e nefolositor dăm la o parte.

Dar lumea teatrală în care trăieşti îţi place?

Eu n-am fost în provincie să văd cum se face teatru acolo, deci n-am termen de comparaţie pentru Bucureşti. La „Bulandra”, singurul teatru de stat în care am lucrat, am avut colegi parteneri care erau tot colaboratori. Aşa s-a format familia şi întâmplarea a făcut cumva să ne întâlnim la „Bulandra”, un teatru de stat. Cu angajaţi şi nu numai am lucrat la „Lear”, spectacolul lui Andrei Şerban şi la „Oscar şi tanti Roz”, în regia regia Chris Simion. Dacă faci cu plăcere, faci oriunde eşti pus. Nu am o problemă de adaptare la un spaţiu, niciodată n-am avut aşa ceva. Am un perimetru în care trebuie să mă mişc şi îl fac cumva să devină al meu. Nu simt o diferenţă între teatrul de stat şi cel privat. E valabil şi pentru oameni din aparatul tehnic: am întâlnit acelaşi profesionalism în ambele părţi. Nu am sesizat vreo discrepanţă mare între cele două zone.

Dacă ar fi să descrii în câteva cuvinte teatrul din România de azi?

Mă consider încă la început de drum şi de aceea mi-e greu să răspund, neavând o experienţă şi o carieră care să mă îndreptăţească să răspund la întrebarea asta. Merg la teatru şi văd spectacole care-mi plac mai mult sau mai puţin. Cred că la ora asta trupa de actori de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj este cea mai bună. Sunt extraordinari, ca şi spectacolele lor. De la „Strigăte şi şoapte” şi „Unchiul Vania” am plecat cu totul alt om decât am intrat.

Tot în Festivalul Naţional de Teatru, de exemplu, am văzut „Poveşti călătoare – Capul verde”, spectacol din Portugalia, care mi-a plăcut enorm de la început. Era un one-woman show, iar în scenă mai apărea un muzician care imita la instrumente ciripitul de greier şi alte sunete ce creau atmosfera copilăriei de la ţară, de lângă lac. Mi-a plăcut mult începutul: ea, în picioarele goale, s-a înfipt sănătos pe scenă, a ridicat mâinile şi a zis „Doamne, binecuvântează acest spectacol!”. Pentru mine, a fost suficient. Nu mai trebuia să spună nimic. Dacă atunci ar fi zis „Mulţumesc” şi spectacolul s-ar fi terminat, m-aş fi ridicat şi-aş fi aplaudat-o până când mi s-ar fi rupt mâinile. M-a emoţionat profund până la sfârşit, singură pe scenă, unde mai erau doar câteva instrumente muzicale. Vorbea în altă limbă, tu urmăreai sus supratitrarea, trebuia să-ţi iei ochii de la ea, dar aveai senzaţia că înţelegi tot şi chiar înţelegeai. Era incredibil.

Dacă te implici…

Dacă te implici, nu te interesează nici decoruri, nici cum „arată”. Lucrurile pur şi simplu vin. La repetiţie, vorbind şi despre lipsa banilor,  le spunem şi copiilor — „copii” e o formă de adresare pe care o folosim noi între noi  — că am învăţat un lucru din mica mea experienţă: dacă munceşti şi-ţi vezi de treaba ta, lucrurile vin. Că trebuie doar să ai încredere şi să nu vrei să faci asta pentru bani. E adevărat că, fără bani, nu poţi să trăieşti, că, dacă nu mănânci, nu poţi să repeţi etc. Banii s-ar putea să vină în timp. Dar, dacă alergi din prima după ei, s-ar putea să nu meargă la fel de bine sau deloc.

Aşa s-a şi întâmplat. După spectacol a venit în culise să ne felicite reprezentanta ArCub şi a spus că vrea să ne finanţeze! Şi nu se aştepta nimeni.

Nu e şi dulce gustul libertăţii pe care o are un artist independent?

Nu ştiu cum e să fii angajat. Actorii angajaţi sunt în general nemulţumiţi — că nu joacă suficient, că joacă mai mult colaboratorii etc. Nu ştiu însă nici dacă să fii liber-profesionist e cel mai bine. E şi bine, şi mai puţin bine, depinde de perioadă. Uneori nu faci nimic, uneori începi. Dar şi cei angajaţi, şi ceilalţi trebuie să facă acelaşi efort ca să-şi ducă mai departe visul. Nu trebuie să renunţi doar pentru că eşti angajat, dar nu eşti distribuit. Sau, ca mine, pentru că nu eşti angajat şi de aceea nu joci. Dar nu, nu acesta e motivul pentru care nu joc. Motivul e că nu mă zbat eu îndeajuns. Cred că ţine mult şi de noi.  Săptămâna asta am fost casino on line la două conferinţe la UNATC, la Cristi Puiu şi la Tudor Giurgiu. Amândoi au spus că noi, actorii, trebuie să facem un efort: să ne înscriem la mai toate casele de casting, să ne facem un CV cum trebuie, un demo, fotografii din spectacole etc. Altfel, nu au cum să ştie de existenţa noastră. Drumul ţi-l mai faci şi tu. Poate ai noroc, dar, dacă nu faci nimic cu el, s-ar putea să ţi se ia.

În general merg la toate castingurile de la teatrele din Bucureşti. M-a cam mirat să văd cât de puţini actori vin. De ce? N-am să înţeleg niciodată. De ce să nu aştepţi productiv, de ce să nu-ţi măreşti şansele? Depinde de cât de mult îţi doreşti, de fapt. Există o mulţime de oameni care renunţă la actorie pentru că lor nu li s-au mai întâmplat lucruri după ce au terminat facultatea. Ei simt că nu mai au unde să meargă. Repet: ţine şi de noroc, poţi să nu faci nimic până la 40 de ani, dar atunci să dai direct lovitura, ţine şi de destin şi de altele. Eu am avut noroc că am putut, după facultate, să merg mai departe pe un drum pe care pornisem. Când am jucat „Amalia respiră adânc” la Gala Absolvenţilor, a fost în sală Ioana Moldovan, atunci PR la Teatrul Act. După spectacol a venit să ne întrebe dacă n-am vrea o vizionare la teatru. Noi nici nu sperasem la aşa ceva. După două vizionari la Act, ni s-a spus că rămânem în stagiune. Am avut noroc. Dar suntem îndreptăţiţi să batem la uşile teatrelor. Indiferent de ce ni se întâmplă sau nu, important e să încercăm să ne ducem mesajul mai departe. Altfel, n-o să putem face nimic. Nu pot să mă închid într-o chilie de la munte şi să aştept marele rol.

Premiul UNITER a schimbat ceva în cazul tău?

Aveam 23 de ani şi mi s-a întâmplat imediat ce am terminat facultatea. N-am crezut c-o să-l iau. Nu, n-a schimbat nimic. Important e cum te raportezi tu la aşa ceva. Există două variante: 1. Ţi-o iei în cap, cum se spune; 2. Îţi vezi de treabă, ştiind că poţi să cazi oricând, că premiul e o bucurie, dar că munca nici gând să se fi terminat. Da, a fost o recunoaştere a muncii noastre, care nu s-a oprit. La „Amalia respiră adânc” am descoperit multe după aceea. N-a existat niciodată o variantă finală.

Dar la teatru cum ai ajuns?

O colegă de clasă care stătea chiar în spatele meu m-a bătut pe umăr şi m-a întrebat dacă nu vreau să dau examen de admitere la actorie. I-am zis că nu. Toţi ştiau unde vor să meargă după liceu, numai eu nu. Nu-mi plăcea nimic şi nici nu mă străduiam. Şi aşa am simţit că-mi place teatrul, după ce m-am întâlnit cu un profesor la Tulcea, am învăţat câteva poezii. Ţin minte că a venit la noi în oraş Stela Popescu şi urma să vină şi Florin Piersic Jr. ca să deschidă un fel de şcoală de actorie. Şi exista un fel de probă eliminatorie. Se împărţiseră flyere în toată Tulcea şi au ajuns şi la noi în liceu. Aceeaşi colegă mi-a adus unul şi eu tot credeam că mă ia peste picior. Dar l-am citit şi m-am dus. Ai mei nici să n-audă de aşa ceva! Am spus fabula „Boul şi viţelul” şi încă o poezie şi doamna Stela Popescu mi-a zis să rămân. De fericire, am mers acasă într-un picior să le zic. Mama mi-a răspuns că trebuie să renunţ la meditaţiile de la latină şi engleză ca să putem plăti cursurile de actorie. Deci? N-am renunţat la meditaţii, ci la actorie. Mi-am spus, ca de obicei, că o să vedem după aceea, adică după BAC.

Apoi am fost la ceva ore la Liceul de Artă din Tulcea, m-am hotărât şi am venit să dau admitere la UNATC, la actorie. M-am pregătit cu regizoarea Cristina Chirvasie, cu care sunt şi azi prietenă, cam o lună şi jumătate. Şi am avut norocul să intru la clasa domnului Ion Cojar. Dacă aş avea acum 18 ani şi ar trebui să dau admitere la facultate, tot aici aş da. Studenţia a însemnat ani minunaţi, cu bucurii în fiecare zi.

Ştiai ce te aşteaptă după?

Nu. Dar am ştiu că n-o să se termine aici. Când s-a încheiat Gala Absolvenţilor şi am urcat toţi pe scenă, cu domnul Cojar şi toţi profesorii, am simţit că nu se termină aici. Dar n-am spus nimănui. Pentru că toţi cred că am simţit la fel.

Ce mândru trebuie să fi fost domnul Cojar când ai luat Premiul UNITER pentru „Amalia respiră adânc”…

Eu am lucrat numai cu Mariana (regizoarea Mariana Cămărăşan – n. red.) la „Amalia respiră adânc”. Am făcut o vizionare numai cu prieteni, pentru un prim feedback. Urma să-l sun pe domnul Cojar să-i spun că am pregătit examenul de licenţă, după ce l-am anunţat pe domnul Adrian Titieni şi pe ceilalţi profesori. L-am sunat pe domnul Cojar, care nu era acasă, dar doamna Raluca Zamfirescu mi-a zis c-o să-i transmită unde şi la ce oră va avea loc reprezentaţia. Am avut aşa nişte emoţii… că dacă uită, dacă nu ajung… Şi se face ora şapte seara şi ei vin toţi. Eram emoţionată de parcă ar fi trebuit să le spun o poezie părinţilor mei. Am avut o reprezentaţie în regim de spectacol, cu lumini, cu muzică, cu tot. Când s-a terminat, peste toţi s-a aşezat aşa o linişte… M-am panicat, am crezut că nu-mi vor da voie să prezint spectacolul la examen, m-am aşezat lângă un scăunel, ei au început să vorbească… Domnul Cojar a vorbit ultimul. Toţi mi-au zis lucruri foarte frumoase, iar domnul Cojar mi-a spus ceva de neuitat: că a simţit că e Doamne- Doamne acolo şi că, urmărindu-mă, i-a revenit în minte imaginea mea aşa cum fusesem la examenul de admitere la facultate şi că se bucură pentru ce a ales. Îi plăcuse.

Şi au trecut ani buni de când joci „Amalia respiră adânc” la Teatrul Act.

De care sunt foarte legată, căci acolo am avut primul meu spectacol pe o scenă profesionistă, acolo sunt oameni dragi. Când sunt sunată şi mi se spune când joc „Amalia respiră adânc”, spaţiul devine al meu, probabil pentru că eu am o poveste de spus şi asta creează legătură. Înainte de spectacol, mă cocoţ pe o lădiţă de aproape de zidul de lângă intrarea în sală şi sunt întotdeaua foarte emoţionată, tot aşa cum atunci când am „Oscar şi tanti Roz” mă joc tot timpul, înainte de spectacol şi în timpul reprezentaţiei. La „Amalia respiră adânc” e cu totul altfel. Multă vreme Mariana Cămărăşan venea la fiecare spectacol şi vorbeam după. Uneori eram aşa de emoţionată înainte să înceapă, că trebuia să mă ţină în braţe, pentru că tremuram. Şi ea mă ţinea mult îmi braţe şi îmi spunea „Nu te mai gândi la nimic. Du-te şi aruncă-te!”.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.