Este actriță a Teatrului Nottara, unde spune că se simte ca acasă. Provine dintr-o familie cu rădăcini adânci în teatru – este fiica regizorilor Andreea Vulpe și Cristi Juncu – și crede că mediul în care te formezi îți influențează alegerile în viață. Iubește teatrul de artă și musicalul și e de părere că există loc pentru toată lumea sub soare. Cristina Juncu este una dintre actrițele tinere pentru care teatrul e un stil de viață și o formă permanentă de cunoaștere și autocunoaștere. Crede că defectul generației ei este ambiția în exces și spune că dacă ar avea o baghetă magică ar face lumea să fie ca-n „Imagine” a lui John Lennon. O puteți vedea pe scena Teatrului Nottara în spectacole precum „Disputa”, „Moliere/ Ereilom”, „Triburi” și „Iona”, dar și pe scenele altor teatre, precum în „Fetița soldat” la TNB. O discuție liberă cu Cristina Juncu despre teatru, despre viață…
Te-ai angajat la Teatrul Nottara la puțin timp după ce ai terminat facultatea. Nu te-a tentat teatrul independent?
Întotdeauna am crezut că teatrul de stat îți asigură stabilitate financiară și artistică. Și îți asigură o familie, un mediu în care să crești. Și asta mi se pare cel mai important. Nu m-am gândit niciodată să trăiesc din independent, deși am făcut și asta, îmi place foarte mult și e o experiență superbă. Dar pentru generația mea n-a fost o opțiune. Noi ne-am dus în masă la toate concursurile. Suntem o generație foarte ambițioasă.
Și care e câștigul într-un teatru de stat?
Trupa de la care înveți și cu care crești împreună, mai ales dacă ai intrat și cu alți oameni tineri. Stabilitate. Ai de lucru tot timpul. În schimb, în independent, câștigul e de suflețel, faci lucruri care-ți plac. Te ocupi singur de ele, ceea ce te disciplinează foarte tare. Sunt și plusuri, și minusuri.
Ai crescut într-o familie de artiști… Cât ți-a fost asta piedică și cât te-a ajutat?
M-a ajutat foarte mult la nivel de cultură, am crescut cu anumite modele în teatru… Mama și tata sunt modelele mele, ei sunt povestitorii supremi. Dar, pe de altă parte, e și o piedică la nivel de afirmare personală.
Și ți-ai asumat asta de la început? Ai știu că vei avea de luptat cu numele consacrate ale părinților tăi?
Bineînțeles. Dar eu am luat-o pe un alt palier. Nu m-am făcut regizoare ca ei, m-am făcut actriță, încerc să îmbin și cu muzica, am căutat puțin un alt drum… Dar ai mei au fost o școală. Tata m-a învățat importanța poveștilor, el e un om al poveștilor și un povestitor foarte bun. Și am crescut cu nevoia lui de a spune povestea și atât… Fără să intervină, fără să impună punctul lui de vedere asupra poveștii. O poveste făcută să te lase să gândești despre ea. Iar mama, fiind și profesoară, m-a învățat mult despre sinceritate și adevăr în scenă. Eu sunt foarte cabotină – înclinația mea e să fiu mai mult actriță de bulevard – și mama e mereu acolo să-mi amintească despre adevăr. Ea are și o doză de magie. Are ceva mistic. Și mi se pare că e ceva foarte valoros în asta și foarte necesar artei.
Și ce înseamnă adevăr pe scenă?
Înseamnă să fii cu partenerul. Să-ți modifici partenerul în permanență. Și să nu fie în sine ceea ce faci pe scenă.
Crezi că talentul se moștenește genetic?
Cred că e și ceva dobândit genetic, dar ține și de felul cum ești crescut… E important în ce mediu te dezvolți. Și cred că e foarte mult și munca ta. Mie cel mai important mi se pare să fii în competiție permanent cu tine, nu cu oamenii din jur.
Și tu ești în competiție cu tine?
Da, foarte mult.
Eu nu prea am emoții. Pentru că am senzația că pe scenă sunt acasă. Acolo exist cumva în adevărul meu. Scena îmi dă senzația de libertate.
Și ce vrei să învingi la tine?
Lenea! În primul rând. Visceral sunt o ființă îngrozitor de leneșă. Îmi place să stau pe canapea, cu pisicii mei în brațe. Și să mă uit la Game of Thrones… Dar, pe de altă parte, vreau să fac o grămadă de alte lucruri, să mai cânt la chitară, să confecționez jucărele, să citesc…
Ai studiat muzică. Vioară. De ce ai ales până la urmă teatrul?
Am făcut muzică, dar n-am ales să fac din asta o profesie probabil din două motive: întâi, pentru că e o muncă îngrozitoare. E vorba de un nivel de dedicare față acel instrument pe care eu nu știu dacă sunt capabilă să-l am vreodată. Eu mai mult am fost exaltată. Am avut momente de exaltare în care mi-am iubit vioara la nebunie, dar pe urmă am uitat de ea… Și al doilea aspect al deciziei de a nu face muzică a fost că îmi ieșeau lucrurile foarte ușor…
Și ce e rău în asta?
Mă plictiseam… Nu mă provoca la fel de tare cum mă provoacă teatrul. Aici niciodată nu mi se pare că sunt destul de bună. Niciodată nu sunt destul de mulțumită de mine.
Care a fost povestea ta preferată în copilărie?
Când eram mică, avea mama o carte cu benzi desenate după piesele lui Shakespeare. Și-mi citea „Visul unei nopți de vară”… Și-acum țin minte cum arătau imaginile, cum arăta măgarul. Dar prima poveste pe care am citit-o eu a fost „Platonov”. Aveam vreo 10 ani. Mama monta „Platonov” undeva și avea textul pe noptieră. Eram în Grecia, la mare, eram foarte săraci și țin minte că aveam o cazare undeva în spatele unei benzinării. Era prima noastră ieșire în străinătate împreună. Și într-o zi mă plictiseam… Așa că am luat „Platonov”, care era ceva imens. Am citit-o în câteva ore, mama era uluită și cred până în ziua de azi că am citit-o așa pe nerăsuflate pentru că, atunci când eram mică, bunicile mele se mai uitau la telenovele și cine știe ce fel mi-a sunat mie povestea. Ca o telenovelă… Așa a început povestea mea cu teatrul.
Dar nu mergeai cu ai tăi la teatru?
Nu foarte mult. Ai mei n-au ținut neapărat să fac teatru. Mai mergeam pe la spectacolele lor. Dar am fost foarte mult la Comedie la spectacolele bunicului. Eu mai mult am crescut în Teatrul de Comedie. Nici ca adolescentă n-am fost foarte mult la teatru. N-am vrut să fiu ca ai mei. Până în clasa a XI-a…
Și în clasa a XI-a de ce te-ai hotărât brusc să faci asta?
Pentru că n-aveam un loc al meu. Eram la un liceu de mate-info și nu mă regăseam acolo deloc. Și am zis să încerc trupa de teatru. N-a fost o chemare absolută.
Și totuși…
Ei bine, am ales teatrul pentru că am făcut cele mai mari eforturi din viața mea ca să fac asta. Pe cât de ușor mi-a fost să fac alte lucruri, pe atât de greu mi-a fost să fac teatru. Eu am plecat din trupa din liceu, pentru că mi se părea că se fac lucruri prăfuite, mi-am făcut trupa mea din patru oameni. A fost greu.
Și de ce atâta efort?
Pentru că-mi plăcea să fiu pe scenă. Eu nu prea am emoții. Pentru că am senzația că pe scenă sunt acasă. Acolo exist cumva în adevărul meu. Scena îmi dă senzația de libertate. Și simt că am betonul sub picioare.
Dar nu e periculos pentru traseul artistic când ai un teren prea sigur sub picioare?
Ba da, dar aici vine provocarea ta cu tine. Eu despre asta mi-am scris și lucrarea de disertație. Despre dezechilibrul necesar. Adică, în momentul când ai betonul sub picioare și siguranță absolută asupra lucrului pe care-l ai de făcut, trebuie să-ți creezi din interior un dezechilibru care să te păstreze viu.
Dar pericolul în teatrul de stat nu e o formă de confort? Ai simțit asta vreodată?
Nu, nici gând. Cred că nu asta e calea. Odată ce alegi drumul ăsta, nu mai e cale de întoarcere. Pentru că vezi că se poate și așa.
Ce vrei să trezești în spectator prin ceea ce faci pe scenă?
Cred că noi trebuie să prezentăm cât mai cărnos o poveste, o poveste cu care spectatorul să plece acasă și să se gândească la ea. Mi s-a întâmplat așa ceva la „Oleanna”. Am rămas în scaun vreo 10 minute după ce s-a terminat spectacolul, gândindu-mă cine are dreptate. Și asta mi se pare cel mai important. Să rămână omul cu un gând…
Mie nu-mi plac lucrurile complicate, spectacolele umflate cu pompa… Nu-mi place originalitatea gratuită. Îmi place să văd o poveste spusă frumos, cu emoție, de niște actori care sunt adevărați. Totul pe un text bun.
Din punctul tău de vedere, ce anume face ca un spectacol să fie de calitate? Ce anume cauți tu la teatru?
Simplitate. Mie nu-mi plac lucrurile complicate, spectacolele umflate cu pompa… Nu-mi place originalitatea gratuită. Îmi place să văd o poveste spusă frumos, cu emoție, de niște actori care sunt adevărați. Totul pe un text bun.
Ce tip de teatru te interesează?
Teatrul de artă. Mi se pare că aici e baza. Nu spun că teatrul politic sau social nu sunt necesare. E foarte bine că există Replika, Reactor, Macaz… E loc sub soare pentru toată lumea. Eu însă nu merg la Replika, pentru că nu e pentru gustul meu.
Și ce anume nu-ți place?
Nu-mi place să mi se impună anumite teze. Prefer să mă gândesc eu singură și să decid eu ce mi se pare bine sau rău. Și mă mai interesează tare spectacolele-concert sau spectacolele muzicale. Mi se pare minunat că există musicalul pe pământ. E o formă de expresie atât de dulce și de adevărată…Iar întâlnirea cu Ada Milea a contat enorm pentru mine. O iubesc foarte tare și cred că e un model în teatru. Nimeni nu face ce face ea. E un gen absolut adorabil.
Ce-ți dorești de la un regizor atunci când lucrezi cu el?
Îmi place să fiu ghidată subtil. Îmi place regizorul care te lasă să creezi, să fii artist și care te pune pe șine fără să-ți dai seama neapărat de asta.
Cu părinții tăi e ușor să lucrezi?
Cu tata n-am lucrat niciodată, pentru că el, din respect față de dezvoltarea mea personală, refuză să lucreze cu mine. Și, sincer, cred că nu va lucra cu mine niciodată… Cu mama am lucrat de multe ori, ne cunoaștem în alt fel atunci când lucrăm împreună.
Și cu tatăl tău, cu regizorul Cristi Juncu, ai vrea să lucrezi?
Da, foarte mult. Pentru că mi se pare o valoare a teatrului românesc.
Ce-ar însemna pentru tine să ai succes? Ce însemnă reușita?
Cred că sunt lucruri diferite. Există un moment în viața fiecărui artist când trebuie să aleagă o cale. Te duci după succes sau după suflețel… Rar coincid. Faima înseamnă de obicei expunere publică, mult timp pierdut pentru a-ți crea o imagine și a o întreține, înseamnă televiziune… Iar reușita înseamnă să mă trezesc de dimineața și să simt că sunt bine unde sunt. Sigur că oricine e interesat de premii, dar cred că eu ajung acum într-un punct cu mine însămi, în care toate astea trec pe planul doi. Pe planul unu este să cresc eu cu mine.
Cum ți se pare generația ta?
Ambițioasă. A zis Vlad Massaci ceva într-un interviu și am ținut minte, pentru că m-a pus pe gânduri. El zicea că suntem prea ambițioși și că nu mai avem viață în afara ambițiilor. Spunea că berea aia de după e foarte importantă… Și noi nu mai avem berea aia de după, fugim de la o repetiție la alta, ca disperații. Pleci cu un reflex din școală, că trebuie să faci ACUM. Că ACUM e momentul, că cine știe când mai prinzi. Pe urmă ai o oarecare stabilitate, dar vine frica de plafonare și le faci iarăși pe toate, de teamă să nu te plafonezi. Dar cred că trebuie să stai puțin cu tine și să alegi… Da, suntem o generație ambițioasă și suntem puțin cam prea serioși. Și corecți politic. Iar la această corectitudine politică pericolul cel mai mare e că e o formă de cenzură care omoară umorul. Și umorul e calitatea cea mai mare a acestui popor. Dacă nici asta nu mai avem…
Și care e marele defect al generației tale?
Ambiția… Competiția în artă e folositoare atâta timp cât ești în competiție cu tine. Eu sunt o hipiotă întârziată. Lumea mea ideală e lumea din „Imagine” a lui John Lennon. Dacă aș avea o baghetă magică asta aș face, ca lumea să fie ca-n „Imagine”. Ce mi-aș dori și pentru mediul nostru teatral ar fi să existe mai multă civilizație în dialog. Pentru că din cauza lipsei de bun-simț în dialog se nasc diverse „tabere” și se creează lupte false și fără sens.
Da, suntem o generație ambițioasă și suntem puțin cam prea serioși. Și corecți politic. Iar la această corectitudine politică pericolul cel mai mare e că e o formă de cenzură care omoară umorul. Și umorul e calitatea cea mai mare a acestui popor. Dacă nici asta nu mai avem…Când ai dat la facultate, ai știut că va fi o junglă cu care trebuie să te lupți?
Când ai dat la facultate, ai știut că va fi o junglă cu care trebuie să te lupți?
Mi s-a spus. Dar eu n-am văzut-o niciodată ca pe o junglă și nici acum n-o văd așa. Eu nu cred că trebuie „să ne batem” între noi. Cred că fiecare își are locul lui pe lumea asta și cine nu-l are înseamnă că nu și l-a făcut. Și mai cred că tocmai chestia asta care ni se spune din anul 1, că va trebui să fim în competiție unii cu alții, să ne luptăm, e ceva greșit și că, de fapt, creează o senzație de anxietate maximă. Și foarte mulți cedează.
În afară de asta, ce nu e în regulă în facultatea de teatru?
Faptul că există o sută de metode diferite. Nu există o metodă comună…
Care e câștigul cel mai mare pentru tine în faptul că faci teatru?
Capacitatea de a structura niște lucruri aproape matematic, pentru a putea exista liber în ele. Mai ales în comedie…
Ai fi preferat să trăiești într-o altă epocă teatrală?
Teatrală nu. Cred că teatrul e acum pe o pantă ascendentă, chiar dacă sunt niște hârtoape. Avem din ce în ce mai multe posibilități. Iar în viitor? Nu știu ce să zic. Nu prea mă regăsesc în acest viitor cibernetic unde foarte mult din teatru va fi înlocuit de tehnologie. Așa că mi se pare OK acum, aici… Altminteri, poate că aș fi vrut să trăiesc prin anii ’60, când se făcea muzica aia bună, când a trăit toată lumea bună. În zona hippie mi-ar fi plăcut să trăiesc.
Și dacă ar fi să faci o vizită în timp unde și când te-ai duce?
La Woodstock…
Print