Sigur i-ați văzut măcar câteva dintre spectacolele a căror scenografie a semnat-o. Și la fel de sigur e că, poate, copii fiind, n-ați băgat de seamă combinațiile de culori de pe scenă, păpușile compuse, elementele de decor multifuncționale – micul spectator urmărește povestea de pe scenă cu sufletul la gură, participând la modul cel mai sincer, fără detașarea pe care o cere observația.
Sigur vă veți fi bucurat de decorurile și costumele create de Cristina Pepino în cei peste treizeci de ani de scenografie. Sigur veți fi ajuns, fie și din întâmplare, la unul dintre multele spectacole la care a lucrat la Teatrul Țăndărică, traversând mai multe epoci și mode, într-o carieră constantă, mergând pe un drum de la care nu s-a abătut. Seara de joi, 12 noiembrie, a început la Teatrul Țăndărică printr-o evocare a scenografei Cristina Pepino, pornind de la un album intitulat, simplu, „Scenografia” și publicat de UNATC Press.
Prezent la eveniment, regizorul Cristian Pepino, colaboratorul ei de-o viață, a sintetizat astfel istoria și scopul albumului care lasă imaginea să vorbească, după câteva mici texte introductive: „Cam cu o lună înainte de a pleca, și-a adunat tot ce avea pe calculator, și-a pus în ordine toate schițele, fotografiile și filmările de la spectacole. Din păcate, nu avea fotografii, schițe de la toate spectacolele pe care le-a făcut — sunt mult mai multe decât sunt prezentate în album — și am avut materialele acestea la dispoziție ca să fac cartea, la care am lucrat vreo patru luni. Lucrând această carte mă gândeam că s-ar putea să le fie de folos tinerilor scenografi de care ducem lipsă și avem atâta nevoie în teatrele de animație, ca și de tineri regizori, și că ar merita și alte personalități din domeniul scenografiei să li se dedice câte o monografie sau câte o prezentare”.
În așteptarea monografiilor la care invita regizorul, să spunem că volumul nu este, de fapt o monografie, ci un album de fotografie color, care dă seama despre un parcurs, atât cât a fost posibilă reconstituirea lui din schițe de decor, fotografii din spectacole și alte documentate salvate de la dispariție care, la rândul lor, salvează de la dispariție. Rolul conservator al imaginii, vechicul principal al memoriei, este exploatat la maxim în cele câteva sute de pagini în care se amestecă nuanțe tari, în care prind contur personaje complicate sau, dimpotrivă, simplă, în care frânturi de spectacole i se dezvăluie cititorului, dar numai atât cât să-i stârnească imaginația și să-l facă să se întrebe cum va fi arătând întregul.
Între „Scene din viața unui bădăran” de Dumitru Solomon (regia Cristian Pepino, Teatrul Dramatic Botoșani) din 1977, primul spectacol la care a semnat scenografia, și „Zulenka” după Baroneasa Orczy (regia Cristian Pepino, Teatrul de Păpuși din Alba Iulia), din 2012, ultima sa creație scenografică, sute de povești mai timide su mai îndrăznețe s-au unit într-un destin dominat de poveste. În albumul tipărit acum în condiții grafice excepționale nu vedem pur și simplu schițe și fotografii, ci personalitățile deja formate ale personajelor. Chiar dacă nu se însuflețesc pe scenă, ele respiră buclucaș și în paginile unei cărți în care basmul românesc, de exemplu, coabitează cu mitul univeral, în care sursa folclorică stă alături de sursa cultă. Muck cel Mic, Pinocchio, Gulliver în Țara Piticilor, Făt-Frmos din lacrimă, Robin Hood, Păcală, Ali Baba, Cenușăreasa și Vrăjitorul din Oz sunt doar câteva dintre personajele care au provocat-o pe scenografa Cristina Pepino, care nu a avut rezerve în a folosi și tehnologia de ultimă oră, într-o artă care se schimbă mereu, destinată unui public care se schimbă mereu.
Formula sobră a albumului despre care s-a vorbit încă o dată la Teatrul Țăndărică săptămâna trecută, chiar o anumită austeritate a structurii, care lasă, cum se spune, imaginea să vorbească, pun în lumină parcursul unui profesionist căruia teatrul de păpuși și marionete din România îi datorează mult. Imagine, imagine, imagine – totul este imagine în acest album, cuvântul parcă nu-și găsește locul în el, devenind un instrument inadecvat sau, oricum, fără putere. El nu poate povesti, nu poate explica, nu poate rememora – poate doar să ofere o listă de titluri, o listă de premii naționale și internaționale, câteva paragrafe evocatoare scrise în spiritul unui laudatio. Umbrit de imaginea vizuală, cuvântul s-a retras timid și a lăsat formele și culorile să vorbească. Cristina Pepino și creația ei amplă, diversă, receptivă la nou și atentă la tradiție, îndrăzneață și plină de umorul indispensabil meseriei se regăsesc acum într-o carte vie, în care, deși se îngrămădesc în câteva sute de pagini, personaje din spectacole de altădată respiră în voie, se dezvăluie în voie, gata să înfrunte o eternitate care sigur nu va fi plictisitoare, căci e atâta culoare în jur, s-au strâns atâtea chipuri și sunt atâtea povești de spus…
Print