Nu e un secret pentru nimeni că în România critica de teatru trece printr-o criză serioasă. Are probleme de identitate, are probleme de autoritate, are probleme de subzistență, are probleme grave. Iar cea mai gravă dintre ele este că în acest moment în România critica de teatru nu mai este o profesie. Deși există școli de teatrologie în mai multe universități din țară, deși studenți se înscriu în fiecare an, în fond adevărul limpede și spus cu cărțile pe față este că e o profesie care nu mai există.
Dacă vrea să devină critic, un student la Teatrologie trebuie să se gândească serios la ce altceva ar putea să facă, unde să lucreze ca să aibă un salariu, care să-i permită să facă și critică de teatru în timpul liber. Situația e arhicunoscută. Toate ziarele importante au renunțat la pagina de cultură, în general, iar de cronica de teatru periodică ce să mai vorbim… Pentru știrile din domeniu s-a păstrat un loc pe website și specificul publicației prea rar permite o analiză a unui spectacol, cu bune și rele, ca să nu mai spunem că la aceste publicații nu e nimeni dispus să-ți plătească deplasarea în țară la diverse premiere, care să îți permită urmărirea fenomenului și, mai mult, echidistanța. (Publicația „România liberă” tocmai a renunțat și ea de curând la rubrica de cultură, noul redactor-șef anunțând că „la cultură” nu vor mai avea redacție angajată, pentru că nu e nevoie, la urma urmei cei care scriu pe politică sau altceva s-or pricepe și ei să facă o recomandare de carte, de teatru sau de ce-o fi nevoie. La cultură ne pricepem cu toții, nu-i așa?) Și, în fond, în cel mai bun caz, publicațiile, oricare ar fi ele sunt interesate cel mult de o formă de publicitate, mascată într-o prezentare a spectacolului, în care să fie scoase în titlu neapărat numele de vedete, care fac vizualizări și cam atât. Critica de teatru nu se citește, nu mai interesează pe nimeni, este premisa de la care se pleacă. Prin urmare, încet-încet a fost eliminată. Mai există, e-adevărat, câteva reviste de specialitate, unele pe print, altele online, dar și acestea presupun într-o mai mare sau mai mică măsură tot o formă de voluntariat. Iar cine scrie nu o face în niciun caz din motive financiare, ci din… plăcere.
În asemenea condiții, cum s-ar putea crea o nouă generație de critici? Atât de criticați la rândul lor… O generație adevărată, care să vrea și să fie dispusă să urmărească fenomenul în toată diversitatea lui, să aibă timpul și libertatea de a o face? Care să vrea și să aibă motive reale să se profesionalizeze? Care să nu mai practice critica de teatru ca pe un hobby? Care să fie plătiți ca pentru o meserie adevărată. Și să fie respectați pentru opinia lor.
Or, în lumea noastră, în care libertatea de exprimare este practicată la un nivel fără precedent și oricine își poate face un blog sau își poate exprima opinia (cât mai agresiv, dacă vrea să conteze!) pe o pagină de facebook, cine mai are nevoie de critica adevărată? Pe artiști – oricât de mult ar susține ei că-i interesează criticile constructive – de fapt, nu-i interesează decât publicitatea pentru propriile spectacole – ceea ce, până la un punct, este normal. Dar acesta este motivul pentru care în acest moment totul este atât de amestecat, iar blogurile unde se publică laude siropoase și infantile au ajuns să aibă o forță mai mare decât critica adevărată, practicată în extrem de puține locuri și de foarte puțini oameni. Iar bloggeri care scriu la un nivel execrabil să fie invitați la festivaluri mai abitir decât critici tineri, care desigur, nu practică laude deșănțate… Și asta încă n-ar fi o problemă dacă s-ar face diferența, dar din păcate totul e o apă și-un pământ.
Peisajul trist și deșertic al criticii de teatru în România, astăzi, arată cam așa: sunt câțiva din vechea generație, încă activi și care au încă pârghii importante și de putere, și de bani (păcat că la ei se opresc banii și păcat de cum îi folosesc…), câțiva, foarte puțini, din generația de mijloc, din păcate mai toți afiliați unei direcții pe care o sprijină cu încăpățânare dintr-un motiv sau altul, total dezinteresați de restul mișcării teatrale, și câțiva, și mai puțini, din generația foarte tânără, foarte deschiși, dar care au nevoie reală de sprijin, dacă ne dorim cu adevărat o perspectivă nouă și un viitor. Așa cum avem nevoie de generații noi de artiști, avem nevoie și de generații noi de critici, dar avem nevoie de critici ale căror opinii să fie respectate, de critici care să creeze și să promoveze direcții noi, de critici care să fie profesioniști.
Asta, dacă ne dorim cu adevărat o mișcare teatrală mai sănătoasă în România, mai puțin coruptă (și corupția are multe nuanțe), mai bine închegată și așezată ăe niște baze mai solide. O mișcare teatrală în care să existe un dialog real. Dar cui îi pasă?
Print
Faptul ca bloggerii au prins atat de bine vine din nevoia publicului de un limbaj, de o atitudine proaspete. Probabil acestea sunt ingredientele care le lipsesc acestor critici la care faceti referire. La o adica, asa cum oricine isi poate face un blog, la fel si criticii pot iesi in fata cu ceva mai bun. Este loc pentru toata lumea in acest vast internet iar pe critici nu ii opreste nimeni sa creeze siteuri specializate generatoare de venituri.
Asadar, problema exista doar in cazul institutiilor media, care exclud cultura.
Interpetii slagarelor trecutului de aur se plang de faptul ca nu intra pe radio, dar ce ii opreste sa creeze ceva ce se si poate da pe radio? Este aceeasi non-problema.
Marc Aureliu angajase un servitor sa mearga în spatele lui în timp ce se îndrepta spre piaţa romana a oraşului, iar singura îndatorire a servitorului era sa-i şopteasca la ureche, atunci cand era aclamat de popor, „Eşti doar un om, eşti doar un om!”. Cred ca asta lipseste .Vocea care sa-i sopteasca deopotriva, criticului ,cat si artistului trecut de prima tinerete .Ar putea fi vocea propriei constiinte .:)
Din moment ce pe “artist” il intereseaza publicitatea ca sa-si asigure o masa, atunci inteleg de ce ar fi inclinat spre critici f. vizibili, autentici sau nu. Dar cand nu mai esti fomist la propriu si continui sa nu produci valoare… inseamna ca poate asta erai, de fapt, un biet fomist.
In alte meserii, te-ai fi numit un plafonat, aici lingusitorii de serviciu te numesc mester, maestru, artist consacrat…
Intr-o lume in care valoarea si non-valoarea nu se mai disting una de alta, e normal sa fie necesara institutia criticii. Iar cei care ar trebui sa fie primii interesati sunt chiar artistii, cei pusi la gramada cu impostorii, cu intretinutii si cabotinii.
Sa fie intr-un ceas bun! Sper sa dispara cu totul.
Sper sa ia foc teatrul si sa moara toti criticii ca in Colectiv. :))