Critica de teatru. Punct și de la capăt

La patru ani de la înființare, revista Yorick își schimbă imaginea. De acum înainte, în fiecare zi de marți, un număr nou le va propune cititorilor interviuri, cronici, analize și opinii despre cât mai multe aspecte ale vieții teatrale. Informațiile de ultimă oră, însă, vor fi prezentate permanent la secțiunea „Eveniment la zi”.

Un început nou și o întrebare veche: Încotro critica de teatru? Sau, dacă tot sunt comentatorii români și nu numai ei bântuiți de dorința de esențialism, Ce e critica de teatru azi? O întrebare la care răspund colaboratorii noștri, în ordine alfabetică, prelungind astfel dezbaterea de la recent încheiata ediție a Festivalului Național de Teatru de la București, în cadrul colocviului internațional despre criza de identitate a criticii de teatru.

Monica Andronescu: Cea mai cinstită formă de „obiectivitate” rămâne subiectivitatea asumată

„Se vorbeşte mult despre redescoperirea, redimensionarea şi reinventarea actului critic. Se vorbeşte despre dispariţia criticii. Se vorbeşte despre criterii clare şi despre obiectivitate în critica de teatru. Se vorbeşte despre scopurile şi sensurile ei, în caz că există mai multe, în caz că există chiar unul singur. Dar, dacă e adevărat că un critic bun (orice ar însemna asta) provine dintr-un spectator bun, atunci principalul atu al unui astfel de spectactor profesionist ar trebui să fie disponibilitatea… de a vedea teatru şi disponibilitatea de a-l înţelege. O reală deschidere, care, da, s-ar putea traduce prin „obiectivitate”, dacă obiectivitate înseamnă a fi dispus să vezi, să asculţi, să înţelegi cum şi de ce. O reală deschidere către diverse direcţii şi linii ale teatrului unui anumit moment, o reală lipsă de închistare, nedisimulată în spatele unei forme de conceptualizare căreia, din dorinţa clamată de obiectivitate, îi devii prizonier, transformând-o într-o formă de subiectivitate mai mult sau mai puţin conştientizată (în funcţie de interese). Critica de teatru este, înainte de toate, o formă de creaţie. O formă de creaţie care poate şi trebuie să seducă. Şi tocmai pentru că are mijloacele teoretice de a seduce, deci de a impune un spectacol, o direcţie etc., ar trebui să aibă şi responsabilitatea lor. E o datorie faţă de natura efemeră a teatrului, care poate vorbi despre sine doar o vreme, atâta timp cât există pe scenă.

A fi critic implică o formă de generozitate care să-ţi permită să accepţi pluralitatea ofertei artistice, să o analizezi şi să arăţi, pe cât posibil, impostura. Actul critic nu înseamnă judecată, ci analiză. În rest, orice direcţie impusă este o formă de îngrădire – oricât de subtilă – a libertăţii unui artist. A vorbi despre obiectivitate în artă este o utopie. Ar putea „naşte monştri”. A vorbi despre obiectivitate într-un domeniu în care se lucrează cu gusturi, emoţii şi sentimente ar fi cea mai sigură cale spre a ucide „viul” teatrului. Iar într-o lume a criticii în care cele mai multe voci proclamă nevoia de obiectivitate absolută am să spun că cea mai cinstită formă de „obiectivitate” rămâne subiectivitatea asumată.”

Alina Epîngeac: Când priveşti cu adevărat, e imposibil să nu ştii ce vezi

„Critica de teatru înseamnă privire. Aparatul optic care filtrează imaginea unui spectacol. Ce vedem după ce nu mai există nicio reprezentaţie. Imaginea rămâne fixată datorită acestei priviri. Sistemul vizual pe care îl presupune critica de teatru îşi are analizatori, receptori, căi senzoriale şi centru de comandă. Parcurgând aceleaşi etape precum vederea noastră comună, drumul de la a vedea la a privi este reconstituit cu fiecare intrare în sala de spectacol care nu se termină odată cu aplauzele, ci odată cu ultimul punct tastat pe laptopul de acasă, când cronica e gata.

Ochii, unii miopi, alţii cu astigmatism, cu dioptrii cu plus sau minus, văd, fiecare, altceva. Imaginea se formează aproximativ corect în raport cu retina şi apoi cele două variante transmise de aici pornesc spre lobul occipital unde avem produsul finit livrat înapoi pe calea motorie spre a ne putea bucura de ceea ce privim.

Critica de teatru vede prin mulţi ochi, unii orbiţi de bună-voinţă, alţii de înverşunare, alţii pur şi simplu crucişi. Din spatele ochelarilor de cal sau de soare imaginile ajung la locul lor cu mai mult sau mai puţin efort – în funcţie de talent, intuiţie, experienţă şi curajul de a fi sincer cu tine însuţi. Apoi cronica e gata şi ajunge să devină privirea celor care o citesc. Criticul de teatru e ochiul care vede – un ochi care plânge sincer, care se luminează cu bucurie, care nu are voie să nu strălucească. La fel ca ochii actorului pe scenă. Critica de teatru e privirea din spatele celor văzute de subiectivitatea fiecăruia dintre noi. Îţi place sau nu ce vezi. Dar, atunci când priveşti cu adevărat, e imposibil să nu ştii ce vezi.”

P.S.: Dacă nu iubeam teatrul, urmam medicina.

Dana Ionescu: A venit timpul criticului –partener

„Studiul literaturii, oricum ar fi condus, nu va salva pe nimeni și nu va îndrepta nicio societate. Shakespeare nu ne va face mai buni și nici mai

răi, dar ne-ar putea învăța cum să ascultăm vocea interioară când vorbim cu noi înșine. Astfel, ne-ar putea învăța cum să acceptăm schimbarea în noi în ceilalți și poate chiar și forma ultimă a schimbării.“ Sunt cuvintele lui Harold Bloom din celebra sa carte „Canonul occidental“. Dacă înlocuiți cuvântul „literaturii“ din prima frază cu „teatrului“, aveți abordarea în care mă regăsesc când vine vorba despre critica de teatru, un exercițiu pe care practicantul îl face în primul rând cu sine, pornind de la un material care-l provoacă. (Altfel, la ce bun?) Iar provocarea, atunci când îi răspunzi, se îndepărtează de detașarea propovăduită de apologeții obiectivității. Îmi vine să râd! În era relativismului suprem, obiectivitatea își pierde orice sens sau capătă orice sens vrei tu. Ca și teatrul în sine, critica de teatru are infinite forme. Așa cum există un public pentru fiecare spectacol, există un public și pentru fiecare dintre aceste forme. E loc pentru toate, e nevoie de toate. E loc și e nevoie de fiecare subiectivitate. Vremea criticului-judecător a apus de mult, a venit timpul criticului-partener. El este și înăuntrul, și în afara obiectului și poate avea ceva mai multe șanse de a vedea mai bine. Sau mai mult. Sau dincolo de marginile impuse prin convenție. El îi poate vorbi și artistului, și publicului.”

Doru Mareș: Cine e „critica&criticii”?

„Primul lucru care-mi vine în minte este sintagma-pseudonim folosită de unul dintre corespondenţii lui Cornel Chiriac (vezi Wikipedia, că la istorie, la şcoală, se-nvaţă alte alea!): „Cine e miliţienii şi ce vrea ei”. După 22 de ani de preumblat prin preaumblabila/preaumblătoarea zonă, cam rar altă senzaţie… S-o luăm pe rând: diferenţa dintre un teatrolog şi un teatrofil este că, măcar atât, cel din urmă iubeşte teatrul. Parcă aşa era celebrul adagiu. Teatrofilul e amator (că philia şi amare ar fi, într-o mai largă accepţiune, tot una, nu?). Între amator şi criticul profesionist e diferenţa dintre colecţionarul de ierbare şi botanist (sans blague!…), ar zice N. Manolescu. Deşi liberienele, lemnoasele şi, în general, „ce-a fost verde s-a uscat” şi în clasoarele celui dintâi şi în terfeloagele celui din urmă. Căci obiectul viu, subiectul disecţiei, e dus şi nu mai vine. Dacă ar fi posibilă vivisecţia, atunci da, cred că aş şti ce înseamnă critica/ criticul de teatru şi, pesemne, aş putea fi unul dintre. Şi, dacă acela care vede spectacole de teatru s-ar numi critic, nu spectator, pesemne aş putea fi unul dintre. Tot aşa, dacă acela care scrie s-ar numi critic, nu scriitor, pesemne aş putea fi unul dintre. Întrucât, însă, spectatorul vede (aude, miroase, gustă, pipăie, simte/ restime ş.a.m.d.) şi scriitorul scrie, eu nu ştiu ce înseamnă critică şi critic mai ales de teatru, al unui obiect, vasăzică, de nesupus vivisecţiei. Nu cred decât că pe mine mă cheamă Doru Mareş, că nu uit acasă batista şi nici să mă spăl pe mâini (de la alde Pilat nu e de neglijat negrul de sub unghiuţe…), că văd teatru nici mai mult, nici mai puţin decât ascult muzică, privesc tablouri, citesc cărţi de tot soiul (sic!) ori respir, pur şi simplu (asta este: primum vivere!). Şi scriu (acum serios vorbind, deşi nu a fost vreo glumă până aici!) cu grija virgulei dintre subiect şi predicat, încercând să mă suport recitindu-mă pentru corectură, cunoscând (pe bune) genul proxim şi încercând să înţeleg/ cunosc diferenţa specifică. Din păcate, mai peste tot, prin preajmă, observ oameni care ştiu perfect (vorbă să fie!) diferenţa specifică şi aproape de zero genul proxim. Păi, atunci, cum să fiu eu critic de teatru şi să pricep cine e critica şi criticii de teatru şi ce vrea ei? Howgh!”

Marina Roman: Criticul are un rol dinamic

„Instalat comod în fotoliu sau înghesuit pe gradene, de ce este interesat un critic? De felul în care „a citit” regizorul o piesă sau alta? De jocul actorilor? De legile care guvernează alcătuirea, în sensul lui Jan Mukařovský, macro-semnului teatral? Pentru mine, actul critic este, în primul rând, unul de interpretare. Demersul trebuie să fie documentat şi fundamentat teoretic. Ilimitarea simbolică a textului poetic – spectacolul de teatru – nu exclude adecvarea la obiect. În raport cu spectacolul, textul critic devine metatext, făcând împreună parte din acelaşi sistem. Cel al artei teatrale. Tocmai pentru că operează în interiorul sistemului. Dreptul de cetate obligă textul critic la stil (dar asta este o altă discuţie). Cum demersul său este bipolar – îndreptat şi către spectator, şi către creator –, criticul are un rol dinamic, pe care, dacă şi-l asumă, poate accede la condiţia de actant într-un proces deplin de comunicare, aşa cum este Teatrul.

P.S. Gestul descriptiv-impresionist îi aparţine cronicarului de conjunctură şi funcţionează mai degrabă ca promo pentru eveniment.

Maria Zărnescu: Nu te încrede în propriile prejudecăţi, dar bazează-te pe instincte

Spunea cândva Grotowski că arta actorului este una deosebit de ingrată. Nimic nu-i supravieţuieşte, în afară de critică. Şi adăuga că, fie „bună”, fie „rea”, nu-i face dreptate oricum… Dar cum ar putea să facă dreptate unei arte care moare odată cu fiecare reprezentaţie? Cum poate un „laic” face dreptate unui „sfânt”? Sau cum ar putea oglinda criticului să o oglindească pe cea a teatrului? Ar fi un soi de mise en abyme…

Sigur că am moştenit termeni tehnici, cunoaştem etimologii, ne asumăm rolul de kritikós, al celui care are capacitatea de a discerne. Ne place să stăm în theatron, locul din care se vede. Ne considerăm „receptori specializaţi” şi am învăţat istoria artelor, nu numai a teatrului, dar şi filosofie sau religie. Iar întrebarea „critică de teatru” sau „cronică dramatică” ne va chinui până la sfârşitul zilelor – mărturisit sau nu.

De fapt, n-ar trebui decât să răspundem la câteva întrebări, învăţate la şcoală: Ce?/ Cine?/ Unde?/ Când?. Apoi, mai important: Cum? În fine: A reuşit? Pentru a răspunde la ele, e nevoie de un anume tip de educaţie, interdisciplinar, şi de o disponibilitate de a vedea tot ce mişcă: de la Shakespeare până la stand-up comedy, de la operă la musical, de la teatru-dans până la pantomimă, fără a refuza nimic, fără a părăsi sala. De a nu te încrede în propriile prejudecăţi, dar a te baza pe instincte şi, uneori, pe emoţii. De a fi sincer faţă de tine însuţi şi de a-ţi respecta cititorii, indiferent cine ar fi ei. Şi, nu în ultimul rând, de a-ţi păstra simţul umorului. Până la capăt.