Recentele nominalizări pentru Gala Premiilor UNITER au stârnit din partea creatorilor reacții mai puternice decât în alți ani, iar Facebook-ul le înlesnește mai abitir ca oricând. În comentariile artiștilor apar mai mult sau mai puțin transparent și revolta, și disprețul, și frustrarea. Firește, disimulate sub alte forme, întrebări și chestiuni de principiu (unele extrem de pertinente, de altfel), fiecare, în fond, se raportează la sine și se întreabă cum și de ce nu intră în vizorul „criticilor”. Sau cum și de ce spectacole la care se vând biletele ca pâine caldă și publicul aplaudă încântat n-au parte de cronici pozitive. Sau de ce numai „avangarda și inovația” în teatru au valoare? Ce e de calitate și ce nu e de calitate și cu ce instrument de măsură se stabilește asta?
Pe de altă parte, critica (și nu numai în România) are probleme grave. Iar cea mai serioasă dintre ele este că tinde să se transforme în hobby. În România, în acest moment nu poți alege să practici meseria de critic. Dacă vrea să devină critic, un student la Teatrologie trebuie să se gândească serios la ce altceva ar putea să facă, unde să lucreze ca să aibă un salariu, care să-i permită să facă și critică de teatru în timpul liber. Situația e arhicunoscută. Toate ziarele importante au renunțat la pagina de cultură, în general, iar de cronica de teatru periodică ce să mai vorbim… Pentru știrile din domeniu s-a păstrat un loc pe website și specificul publicației prea rar permite o analiză a unui spectacol, cu bune și rele, ca să nu mai spunem că la aceste publicații nu e nimeni dispus să-ți plătească deplasarea în țară la diverse premiere, care să îți permită urmărirea fenomenului și, mai mult, echidistanța. Iar ceea ce se practică este, cel mult, o formă de jurnalism, nu de critică…
Mai există, e-adevărat, câteva reviste de specialitate, unele pe print, altele online, dar și acestea presupun într-o mai mare sau mai mică măsură tot o formă de voluntariat. Iar cine scrie nu o face în niciun caz din motive financiare, ci din… plăcere. Așadar, cel puțin la una dintre întrebările (sau afirmațiile) din lista publicată în Ziarul Metropolis de actorul Marius Florea Vizante, răspunsul este evident. Nu! „Cu siguranță” cei care vor să scrie cronică de teatru în aceste condiții nu sunt „niște creatori eșuați”, așa cum foarte sigur pe sine susține actorul. Și va fi uimit Domnia Sa să afle că e departe de adevăr atunci când scrie „Mulţi critici sunt creatori eşuaţi! (Nu am auzit pe nimeni să spună că visul său e acela de a deveni critic!) Cu siguranţă ar fi vrut să fie creatori!”. Argumentul de ordin financiar ar putea fi unul important în context… Pedeapsa destinului ar fi mult prea mare sau ar trebui să fii mascochist ca să fi visat să devii creator, dar să faci critică de teatru fără să fii plătit, nu-i așa?
În asemenea condiții, cum s-ar putea crea o nouă generație de critici? Atât de criticați la rândul lor… O generație adevărată, care să vrea și să fie dispusă să urmărească fenomenul în toată diversitatea lui, să aibă timpul și libertatea de a o face?
S-a vorbit mult în aceste zile și despre „complicitatea gregară cu publicul” și despre „fenomenele rarissime”. E-adevărat, poate că formularea nu este cea mai fericită, însă, în ultimă instanță, criticul, acest grup mic de oameni care ar trebui să iubească teatrul, asta trebuie să caute și să încurajeze: ceea ce este rarissim. Desigur, fără să desconsidere celelalte spectacole, dar prezentându-le și vorbind despre ele ca despre ceea ce sunt: spectacole care fac parte dintr-o medie. Și asta nu e deloc puțin lucru!
Problema cea mare intervine, desigur, atunci când vorbim despre sinceritatea față de sine însuși a celui care face critică de teatru. Dar asta e o altă discuție… La fel cum sinceritatea față de sine însuși e instrumentul de măsură cel mai bun și în cazul artiștilor, care, sunt sigură, știu mai bine decât criticul când anume ce au creat înseamnă un pas spre lună sau doar unul pe o cărare bătătorită.
Print