Nu e deloc nici rolul, nici misiunea criticului de teatru de a se angaja în investigații cu caracter mai mult sau mai puțin detectivistic referitoare la persoana creatorilor unui spectacol. Dacă am încercat să aflu mai multe despre identitatea și CV-ul Dianei Mititelu, regizoarea spectacolului cu piesa Menajeria de sticlă de Tennessee Williams, montat pe scena Teatrului de Stat din Constanța, e fiindcă am fost contrariat de o seamă de lucruri. Deloc minore.
Mai întâi e vorba despre opțiunea repertorială. Menajeria de sticlă e una dintre cele mai dificile scrieri din creația dramaturgului american. Ea ilustrează ceea ce se cheamă the mood play, este, măcar până la un punct, un fel de replică la Pescărușul lui Cehov, deoarece Mama poate fi foarte bine percepută drept un alter-ego al unei Arkadine încântate nu de aplauzele nesfârșite ale studenților de la Harkov, ci de cei 14 sau 17 de cavaleri și pețitori cu care se laudă, Laura, fata infirmă, seamănă, măcar până la un punct, cu Nina Zarecinaia, iar Tom, fratele ei și, totodată, naratorul, este un fel de Treplev. Exegeții literari ai Menajeriei de sticlă socotesc, și nu fără temei, piesa ca fiind una „a memoriei”. Au în vedere atunnci când susțin aceasta monologul de început al lui Tom (repetat neterminat în montarea de față), indubitabil un alter-ego al dramaturgului, numele real al lui Tennessee Williams fiin Tom Lanier Williams. Un monolog care evocă valoarea sentimentală a confesiunii și caracterul ei nerealist. Un detaliu bine surprins și subliniat în spectacol. Criticii au în vedere afirmațiile lui Tennessee Wiliiams însuși care mărturisea că “piesa este o amintire și, prin urmare, este nerealistă (s.m. M.M). Amintirea își permite multe licențe poetice. Ea omite unele detalii; pe altele, le exagerează în funcție de valoarea emoțională a subiectului pe care îl atinge, asta pentru că amintirea locuiește numai și numai în inimă”. Așa cred că se explică repetarea unor replici ca semn de revenire la serviciile și cotloanele memoriei.
M-a mirat atunci când mi s-a confirmat informația în conformitate cu care Diana Mititelu este o regizoare tânără. Una și aceeași cu cea care a regizat spectacolul cu Tragedia omului jucat de tineri și talentați actori aăpostiți de TNB. Nu știu câți regizori tineri ar fi optat pentru piesa lui Tennessee Williams. Sânziana Stoican care a montat Menajeria… în 2015 la Teatrul “Toma Caragiu” din Ploiești avea deja, în acel moment, o anume experiență. Încă și mai mirat am fost la aflarea știrii că Menajeria de sticlă înseamnă chiar spectacolul de licență al Dianei Mititelu și că el ține afișul Teatrului de Stat din Constanța de câțiva ani buni de zile. Iar mirarea mea a fost încă și mai acută ținând cont de detaliul că am văzut spectacolul cu ocazia celor câtorva zile petrecute la a 26-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru Atelier de la Baia Mare. Festivalurile, îndeosebi cele cu o desfășurare anuală, aduc îndeobște producții realizate între ediții. De data aceasta se pare că a fost vorba despre o excepție. Care s-a repetat și la FITO, festivalul orădean care, din păcate, nu mai ține cont de nicio regulă. Nici măcar de cele ce țin de bunul simț artistic și nici de cele aparținătoare bunului simț tout court.
Dar revenind. Mi s-a părut cu totul remarcabil decupajul textual realizat de regizoare. Interesantă mi s-a părut și o bună parte a viziunii regizorale, îndeosebi modificarea de optică asupra Laurei, care nu mai e infirmă, ci aproape autistă. Un personaj căruia actrița Lana Moscaliuc îi dă o interpretare nu doar ok, ci chiar răscolitoare.
Numai că mai departe intrăm, și nu oricum, ci ferm, în zona abținerilor și a rezervelor.
Mi s-a părut complet neinspirată scenografia creată de Titus Ivan. Cele două obiecte care au un rol important în progresul acțiunii – telefonul și patefonul – au fost concepute în cel mai aberant stil posibil. Nu am agreat defel stilul vetust al interpretării, modul declamativ al rostirii textului. Prea desfăcut, prea apăsat în cazul jocului Ninei Udrescu, complet deplasat, deranjant, amatoresc de-a dreptul în cel al lui Andrei Cantaragiu (el fiind și înveșmântat în cel mai defavorabil chip cu putință) și incert în cazul lui Marian Adochiței. Care începe bine, natural, firesc, dar termină mult mai puțin bine, fiind când te aștepți mai puțin contaminat de declamația dintr-o revolută epocă a teatrului. Dată fiind însă vechimea spectacolului totul se explică. Ceea ce nu înseamnă nicidecum că se și iartă.
Teatrul de Stat din Constanța
MENAJERIA DE STICLĂ de Tennessee Williams
Traducerea: Antoaneta Ralian;
Regia artistică: Diana Mititelu
Scenografia: Titus Ivan
Cu: Marian Adochiței (Tom); Nina Udrescu (Mama); Lana Moscaliuc (Laura); Andrei Cantaragiu (Jim)
Data reprezentației: 6 iunie 2019
Print