Critici – artiști, război rece!

Aproape că a început să se așeze uitarea peste nominalizările UNITER , cum e și normal. Spiritele încinse de ambele părți ale baricadei și-a spus ce au avut de spus. Suferințele rămân pe mai departe, tristețile la fel, mai grav este că, dintre toate, artiștii au rămas cu un gust amar în legătură cu „breasla criticilor care se înjură între ei”. Și nu puțini au fost cei care întâmplător mi-au zis asta zilele trecute, vorbind despre neîncredere în acești oameni care își spală rufele în public și sunt chemați să judece ce fac ei. Deși fac parte din breaslă, nu pot să nu fiu de acord cu ei și să nu mă simt, totuși, în aceeași oală.

Cineva, undeva greșește. Și noi, și ei, cel mai probabil. Faptul că între creatorii oricărei forme de artă şi criticii lor există o poveste-relaţie de dragoste-ură veche de când lumea nu e un secret. Dar de data asta miroase a război. Și, mai rău, a război rece… Cu siguranță, criticii, prin natura meseriei, nu pot fi cei mai iubiți oameni din lume, mai ales când le spun artiștilor ce n-a ieșit. Și totuși, artiștii sunt cei care creează, ei sunt spiritele vii, ei sunt cei care „fac”. Și tot ei sunt cei orgolioși, cărora e normal să le fie permis orgoliul. Dar atunci când își pierd încrederea în oamenii care, în principiu, studiază ca să poată vorbi despre ce au creat ei – o formă de parazitare, s-o recunoaștem –, atunci e mai grav. Pentru că relația ideală ar trebui să fie de dragoste-ură, amestecată cu respect. Iar în acest moment, pentru majoritatea, este lehamite.

Astă-vară, după o săptămână petrecută la Mogoșoaia, la Atelierul lui Andrei Șerban, am plecat de-acolo întrebându-mă la ce bun. Pentru că la Mogoșoaia am învățat să înțeleg cât de fragil este orgoliul artistului și cât de ușor de rănit îi e personalitatea. Am învățat ce ușor e să rănești și ce greu să construiești ceva care se dărâmă într-o singură clipă. Am învățat ce înseamnă să cauți și să găsești, dar și ce înseamnă să cauți și să nu găsești. Am învățat să recunosc ce înseamnă lipsa de respect față de o căutare autentică, oricare i-ar fi rezultatul. Am învățat ce ușor e să judeci și să nedreptățești și cât de fragil e un moment perfect de teatru și că tocmai în asta îi stă frumusețea absolută. Am învățat toate astea direct, nu din cărți. Și cred că toți cei care ne spunem „critici” ar trebui să trecem o dată-n viață printr-o asemenea experiență, care-ți modifică esențial felul de a gândi. Și că niciodată după o asemenea întâlnire n-ai să mai poți să mergi la teatru cu un caiet într-o mână și un pix în cealaltă (ori cu o tabletă) și să te așezi la locul tău ca profesorul  care scoate elevul la tablă ca să-i pună notă.

Pe o bancă, afară, lângă beciul de la Palatul Mogoșoaia, într-o mică pauză de repetiții, Ana Ioana Macaria îmi spunea că, după ce mergi la Atelierul lui Andrei Șerban, se prea poate să te lași de critică. E-adevărat că am plecat de-acolo întrebându-mă la ce bun, dar într-un fel am înțeles de ce. O înțelegere care a venit la pachet cu înțelegerea faptului că putem greși, oricând, și că important este să ne asumăm greșeala. Dar și că a nedreptăți un artist e o crimă atunci când o faci cu bună știință, pentru cine știe ce jocuri sau interese. Și, deși sună patetic, că trebuie să iubești chestia asta care se cheamă teatru și pe artiști, cu tot cu orgoliile și ciudățeniile lor. Când în discursul public se simte veninul, nu mai are sens.

O luptă deschisă ar trebui să rămână doar cea împotriva imposturii. Nu a greșelilor și a căutărilor autentice, dar nereușite (pe care și artiștii le simt de obicei, deși nu vor să le recunoască).

O propunere interesantă și coerentă a unuia dintre cititorii noștri pentru credibilizarea jurizării la UNITER este de citit și de luat în seamă. Chiar dacă multe lucruri nu se pot realiza din motive obiective…

„1. să fie anunțată componenţa comisiei de jurizare imediat ce a fost numită.

2. să fie afișat pe site-ul Uniter programul de înscriere și programare a spectacolelor în vederea vizionării, menționându-se datele de contact ale persoanelor desemnate în acest scop.

3. să fie afișată lista cu spectacolele înscrise în concurs.

4. toate spectacolele înscrise în concurs să fie vizionate de juriu, sub sancțiunea anulării concurcusului. Este trist când ești declarat necâștigător fără să participi la concurs („Îngeri în America” și lista e deschisă).

5. jurații să nu se antepronunțe în timpul jurizării (cronici, articole).

6. este de neconceput ca fiind nominalizați, rămânând un număr restrâns de spectacole de vizionat, membrii juriului să nu se ostenească să-i vizioneze. Incredibil, dar adevărat, cunosc un caz, în care 4 dintre cei 5 membri ai juriului final nu au vizionat spectacolul unui nominalizat. Nu cred că este un caz singular.

7. să existe o categorie pentru teatru-dans (parcă exista prin 2007).

8. debutul înseamnă prima apariție pe o scenă profesionistă, într-un spectacol cu bilete plătite. Este jenant să nominalizezi persoane cu 5-6 spectacole la activ. Corectez, este o lipsă de respect față de debutanții adevărați.

9. cel puțin 5 membri în fiecare comisie, având în vedere că majoritatea criticilor au colaborări cu teatrele sau cu impresarii artiștilor, un număr cât mai mare de jurați ar asigura transparența.

10. mai mult respect reciproc nu strică.

Eu aș comasa UNITER-ul cu FNT și toate spectacolele nominalizate să se joace în București, juriul final minim 15 oameni din domeniu.”