Criticilor mei

Aflaţi în plin declin al artei de a scrie cronică teatrală, într-un moment de respiro al criticii literare, în faza în care libertatea de a-ţi da cu părerea gratuit e ajunsă la rangul de sport naţional, este firesc să cauţi reperele care te pot feri de mediocritate atunci când îţi doreşti să-ţi spui părerea în mod profesionist şi dintr-o poziţie avizată.

Este de prisos să încerci să îl convingi pe conlocutorul tău, omul liber să emită păreri, de ce subiectivitatea lui e completată de viziunea ta de ansamblu. Când argumentul sec şi atât de facil „Mie îmi place” e pus faţă în faţă cu arborele de explicaţii de specialitate, întregul eşafodaj pe care se susţine o teorie e pus în impas: ce poţi opune unei persoane care îţi dă dreptate, recunoaşte legitimitatea luării tale de poziţie, respectă atuurile judecăţii tale de valoare, în schimb nu e interesat decât dacă gustul propriu e satisfăcut sau nu. După ce criticul a expus şi a analizat fără a fi părtinitor opera, cititorul – spectatorul – e prea puţin influenţat, ba chiar deranjat ades, de atitudinea lui. Dacă se întâmplă ca argumentele să coincidă cu impresia lui imediată atunci nu îi rămâne decât să se autoflateze şi să zâmbească mulţumit că el, fără studii şi biblioteci în spate, a înţeles şi singur acelaşi lucru. Dacă nu se află în asentiment cu criticul, tot nu se dezminte, ba dimpotrivă, devine îndârjit şi contestă dreptul acestuia de a-i spune ce să îi placă şi ce nu. Drept pe care nimeni nu şi-l poate aroga, în fond. Plăcerea ţine de instinct, gustul se formează în timp, iar cel care scrie cronică nu are nimic de-a face cu senzaţiile tale.

Pe bună dreptate, după ani la rând în care un popor întreg era obligat să se supună unor gusturi dictate şi să fie de acord unanim de cele mai multe ori cu judecăţi inepte, este firesc să dezvoltăm involuntar un refuz la adresa celor care par că vor să gândească pentru noi. Atâta timp cât suntem îndemnaţi la tot pasul să gândim liber, iar accepţiunea libertăţii, prin însuşi conceptul de libertate, rămâne la latitudinea fiecărui individ în parte, nu o să mai fim atât de doritori ca oameni antrenaţi şi plătiţi pentru acest scop, să ne explice de ce ar trebui să ne placă sau nu ceva. Pentru că la acest raţionament banal se reduce ideea de critică: o persoană supraspecializată care să îşi spuă părerea în legătură cu opera respectivă. Emiterea părerii este diferită de formularea judecăţii de valoare, iar acest fapt este înţeles greşit de majoritatea persoanelor care contestă din principiu ideea de critică.

Judecata de valoare are în spatele ei un mecanism dezvoltat prin studiu; cel care o formulează învaţă să privească printr-o anumită prismă şi mai ales ştie ce să caute în ceea ce analizează. Nu e uşor de păcălit. Atâta timp cât înainte de talent şi gust personal ai o grilă valorică pe care să o aplici, e mai greu să greşeşti. Publicul larg e mai uşor de manipulat şi de mulţumit pentru că gustul lui e rezultatul produselor anterioare oferite de aceiaşi furnizori. Nu spun că e imperios necesar ca vocea criticului să fie demnă de luat în seamă. Din nefericire la ora actuală amatorismul se bucură de o mare libertate şi numeroase nume considerate a fi ale unor critici avizaţi sunt de fapt surrogate; „curajoşi” anonimi care comentează înflăcărat, bloggeri cu mult timp liber la dispoziţie şi, în general, orice posesor de tastatură.

Tendinţa generală e aceea de a citi şi a îl asculta pe criticul cu care eşti de acord. Este vorba de obişnuinţă. Cum nu există un critic de critici, citeşti ce îţi cade sub cursorul mousului şi te „împrieteneşti” cu cel care spune în cuvinte frumoase exact ce simţiseşi tu. E inevitabil; îl preferi pe cel cu care rezonezi şi îl citeşti doar din curiozitate şi cu mare of pe nesuferitul care taie în carne vie. Ce ar fi de dorit este o mai bună instruire a unei cantităţi suficiente de profesionişti care să asigure necesarul cererii, în aşa fel încât falşii formatori de opinie să se elimine în mod firesc. Notorietatea se câştigă odată cu încrederea, iar încrederea e rezultatul unei profesii asumate. Dacă simpatia e discutabilă, respectul sigur poate fi câştigat.

Moralitatea unui critic înseamnă decenţa de a nu blama fără argumente clare, adormirea senzaţiilor, sentimentelor – fie ele de prietenie sau antipatie – şi raportarea continuă la Teatru la modul ideal. Indiferent de cât de sensibili şi orgolioşi  sunt creatorii, Teatrul – ca o idee pură a lui Gelu Ruscanu – trebuie pus înaintea oricăror interese de ordin personal, până la urmă. Pentru mine a critica de dragul de a fi interesant şi rău doar pentru că poţi înseamnă o atitudine distructivă, care are ca singură raţiune o gândire mică. A fi moral înseamnă a fi constant în aprecieri şi a aplica acea grilă valorică standard, înseamnă să nu ai prejudecăţi şi mai ales să nu îţi dai cu părerea din auzite. Dacă tot lezezi prin aprecierea ta negativă orgoliul unui artist, trebuie măcar ca acesta să păstreze respectul pentru cele scrise de tine. Lauda gratuită e la fel de nocivă ca răutatea. Explicaţiile, în schimb, nu vor fi niciodată suficiente.

Şi ar mai fi şi stilul. Ne-am obişnuit periculos de mult cu limbajul de lemn, cu articolele care ne povestesc acţiunea piesei, cu aceleaşi adjective obosite şi cu un dulce susur de vorbe combinate cu meşteşug. E un risc să rupi tiparul atât de împământenit şi să scrii aşa cum eşti tu şi nu cum te încorsetează academismul riguros. Poate mai lejer, poate mai spontan, poate mai organic (titlul de glorie al actorilor), poate mai sincer, poate mai personal. Ne e frică de umorul criticului pentru că ne e străin. Ar fi interesant să ne gândim măcar în joacă (sau glumă) că şi el face artă atunci când scrie. Stilul său e arta sa.

Oricum ar fi, părere sau critică, operele de artă vor continua să işte în cei cărora se adresează reacţii şi opinii. Ce e important este să nu confundăm un implus cu o judecată de valoare şi să nu lăsăm părerile să creeze repere. În situaţia de faţă, în care sistemul de valori e răsturnat, unde nonvaloarea creşte în rang de la o zi la alta, e vital ca cei care prin experienţă personală se ţin departe de compromis şi încă mai cred în valoare autentică să fie auziţi şi să aibă loc să prolifereze o mentalitate sănătoasă.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.