Criticul de teatru, critici de teatru, substantiv masculin; homo sapiens posesor de cunoştinţe vaste în domeniul teoriei artelor spectacolului, absolvent de studii superioare, de preferat în domeniul teatral, a cărui activitate preponderentă constă în vizionarea şi analizarea spectacolelor de teatru; specie pe cale de dispariţie, datorită sporului natural negativ semnalat în ultimele trei decenii, îmbătrânirea populaţiilor indigene şi anularea condiţiilor de mediu favorabile naşterii de noi progenituri. Cuvânt compus din critic – împrumutat pe filieră franceză (critique), de provenienţă latină (criticus), cu forma grecească kritikos („dotat cu discernământ”), din krinō („a discerne”, „a judeca”) şi teatru – provenit pe aceeaşi filieră franco-latino-grecească: théâtre – theatrum – theatron (locul destinat spectatorilor în amfiteatrul grec, cuvânt provenit din theáomai: „Eu văd”, „Eu privesc”, „Eu contemplu”, „Eu observ”).
Acest privitor contemplativ şi analitic, care suprapune subiectivitatea iubitorului de teatru cu obiectivitatea specialistului pretenţios a devenit un fel de mit trist, cu iz nostalgic. Se vorbeşte aproape cu glas tremurat şi o lacrimă în colţul ochiului de vremurile când criticii de teatru erau adevărate conştiinţe ordonatoare în tearul românesc; personalităţi temute şi respectate care puteau să consfinţească succesul sau eşecul unui spectacol sau chiar al unui artist. Cumva aceste amintiri cu ton de basm par denaturate şi îmbogăţite ca orice poveste spusă din om în om. Aura de legendă a unor timpuri trecute trebuie să îşi aibă nu doar marile spectacole şi marii regizori şi marii actori irepetabili şi irecuperabili, ci şi marii critici care să îi cioplească în stânca de aur a istoriei.
Dar, la fel cum marii actori şi marii regizori de atunci îşi au astăzi urmaşi demni care să ducă mai departe meşteşugul şi arta, la fel s-ar putea să existe şi vlăstare critice la fel de merituoase pentru a pune în discuţie meritele şi defectele vieţii teatrale aflate, din fericire, în continuă schimbare şi redescoperire. Motivul pentru care doar criticul de teatru pare a nu-şi mai găsi locul în tabloul de familie ţine de transformări exterioare castei. Primul dintr-o listă scurtă ar fi dispariţia locului de muncă. Odată cu lichidarea aproape totală a revistelor şi ziarelor în care criticul îşi practica profesia. Apoi emanciparea publicului – încurajat constant să îşi găsească propria voce, să îşi strige opinia, să fie creativ, să se manifeste cât mai liber pe toate canalele pe care le are la dispoziţie, spectatorul de teatru care postează pe pagina personală de Facebook un filmuleţ de la aplauzele spectacolului tocmai vizionat şi scrie „Splendid, mia (fără cratimă) plăkut mult, pupici dulci la toţi actorii” devine generator de opinie. Şi motivaţia selectării spectacolelor în funcţie de cronici şi-a pierdut cumva raţiunea de a exista. Marketingul, aşa după ureche şi aleator cum se practică deocamdată, şi PR-ul destul de dibaci reuşesc să fie mai convingătoare şi atractive decât argumentele celor care încă se încăpăţânează să scrie despre spectacol, şi nu doar să laude cu sclipici şi entuziasm pueril. Şi ar mai fi şi concurenţa – blogurile care sun scrise mult mai lejer, mai pe înţeles, mai fun, mai de la om la om. De ce să îţi chinui înţelegerea citind cum „conceptul regizoral se pliază pe mesajul piesei şi construieşte subtil un parcurs coerent în care actorii glisează între stări antagonice, realizând un melanj de sentimente şi emoţii”, când înţelegi mult mai repede că „e foarte interesant cum lumina roşie pâlpâie când se sărută Romeo şi Julieta în timp ce se dezbracă şi rămân în chiloţi”.
Criticul de teatru aflat pe cale de dispariţie este o poveste atât de banală şi repetitivă, așa încât nu mai are nicio credibilitate. E un fapt recunoscut placid, o lamenaţie care din când în când mai animă nişte discuţii în cadre mai mult sau mai puţin oficiale, dar nicidecum o problemă care să necesite rezolvare. Dispariţia mult anunţată trebuie doar regândită şi întoarsă pe o altă faţă: cea a mutaţiei. Aşa cum toate organismele au evoluat prin mutaţii, ajungând la forme mai performante, adaptate la mediul lor de viaţă, tot printr-o mutaţie conceptuală se poate evita şi ştergerea de pe faţa pământului a bietului critic de teatru.
În primul rând în şcolile de specialitate, în care materia de studiu este teoria teatrală trebuie înlocuită sintagma „nimeni nu te poate învăţa cum să scrii, nimeni nu îţi poate preda cum să fii critic de teatru, asta ţine doar de talent şi vocaţie” cu o abordare mai friendly şi mai puţin apocaliptică. Din discursul perdant în care criticul de teatru este un strămoş oale şi ulcele al PR-ului de succes, se poate printr-o simplă alegere mai potrivită de termeni şi o atitudine mai puţin sumbră să îl transformăm din Geppetto în Iron Man. Reconversia de la print la online, de la ziar la blog, poate fi atractivă pentru tinerii care se nasc cu smartphone-ul în mână. Au nevoie doar de un implus, de încurajare, de stimularea creativităţii atât de practicată în social media pe care o mănâncă la micul dejun, prânz şi cină.
Apoi adaparea limbajului şi a tonului. Undeva între vulgaritatea părirismului şi preţiozitatea elitismului se află măsura echilibrată de inteligibilitate, atractivitate şi sens şi argumente. Criticul care vorbeşte pe înţeles, cu vorbe din ziua de azi, concepte şi subtilităţi care pot scăpa la o vizionare mai puţin atentă.
Şi, poate cel mai important, reconsiderarea poziţiei în lanţul trofic al artelor spectacolului. Nu mai e vremea statuilor pe soclu. Şi actorii, şi regizorii, şi criticii trebuie să se dea jos de pe socluri. Şi poate cele mai înalte erau cele ale formatorului de opinie absolut, care scruta de la înălţimea cunoştinţelor lui peste capetele muritorilor de rând şi le spunea ce să vadă şi cum să vadă şi dicta gusturi. Criticul nu mai e neapărat un judecător autoritar, ci un partener de dialog. Mai accesibil, mai abil în argumentaţie, mai atent la detalii, mai creativ în construcţia frazelor, mai dispus la discuţii, mai uman. Păstrându-şi intacte instrumentele de receptare şi analiză, trebuie să le ascută şi pe cele de conlocutor care să intre uşor în dialog, fie el şi polemic, pentru a-şi păstra credibilitatea. Din figura încruntată care dă verdicte, criticul îşi poate destinde trăsăturile, astfel încât să devină un confident al creatorilor de spectacole, un ochi proaspăt din afară în care să poţi avea încredere datorită acestei ipostaze duble care îi menţine unicitatea: subiectivitatea sa obiectivată.