Criticul de teatru. Monstru fioros, actor ratat, scriitor frustrat. Un personaj meschin, ingrat, rău prin excelenţă. Renegat de breaslă, ignorat de public şi hulit de toţi. Inutil, vetust şi anacronic. Bau-bau, scorpie înveninată, căpcăun. În povestea de familie a teatrului, criticul este antagonistul prin excelenţă. Personajul negativ fără de care Făt-Frumos şi Ileana cea frumoasă cosânzeană ar rămâne fiecare la el în castel, la şapte mări şi şapte ţări departare. Celebrul “rău necesar”, mult cultivat şi omni-invitat la premiere. Ce se ascunde în spatele celor trei capete ale balaurului care scuipă foc? Cine eşti tu, criticule, să îţi dai cu părerea? De ce bântui sălile de teatru? Jos masca!
Din postura mea de monstruleţ inform, cu inconştienţa puiului abia ieşit în lumea cea mare şi egoistă, îmi dau jos cocoaşa, îmi curăţ cicatricea desenată cu creionul dermatograf pe obrazul stâng, îmi scot colţii de plastic şi renunţ chiar şi la ghiarele de ghionoaie. În blugi şi tricou, cu ochelari pe nas şi converşi în picioare, îndrăznesc să vă invit în sufrageria noastră – sălaşul tenebros unde teatrul e fiert şi răsfiert în tuciuri înnegrite. Bun-venit!
În primul rând suntem oameni. Mai buni, mai răi, mai mult sau mai puţin fericiţi, mai veseli sau mai trişti. Două mâini, două picioare, un cap cu un singur nas în mijloc şi o gură dedesubtul lui. Mai frumoşi, mai urâţi, cum a vrut Dumnezeu. La fel ca în orice familie există verişori premianţi, mătuşi sfătoase, bunici mândri, părinţi exigenţi, fraţi invidioşi şi animale de companie simpatice. Nu ne iubim neapărat între noi. Uneori, cam rar, avem curajul să admitem asta la masa de duminică în familie. Ne certăm, ne împăcăm şi avem grijă să arătăm frumos în tabloul de familie expus în văzul lumii. Nu suntem cu nimic diferiţi de voi. Iubim la fel, respirăm prin plămâni mai mult sau mai puţin tabagici, speranţa de viaţă este aceeaşi. Şi totuşi… suntem altfel.
Există un “altfel” ideal şi unul real. Fiecare se pliază pe modelul pe care îl poate replica. Nu e greu de ghicit care e cel preferat. Cel ideal implică în primul rând singurătatea; asumarea condiţiei de a sta de unul singur în sală, de a merge singur acasă, pentru a te aşeza la fel de singur în faţa foii albe, pentru a rămâne, apoi, singur-singurel în faţa colegilor. Trebuie să accepţi că exişti în numele ideii. Scrii despre ceea ce vezi, cu sensibilitatea, talentul, experienţa şi ştiinţa dobândită, în numele Teatrului. Eşti constant cu crezul tău, îţi păstrezi Bucuria de a fi spectator şi, în acelaşi timp, evaluezi totul aplicând grila unui prototip perfect – ce ar fi dacă ar fi? Ca să îţi dai seama ce lipseşte, ce e în plus, ce trebuie schimbat, ce trebuie adăugat, trebuie să vezi cu ochii minţii forma ideală a fiecărui spectacol. Apoi, cu ceea ce mulţi confundă cu răutatea, vorbeşti despre noţiuni abstracte pentru cei care se mulţumesc să se aplaude produsul livrat. Tu nu îţi permiţi să fii indulgent. Chiar şi atunci când spectatorului din tine i-a plăcut, nu e suficient. Tu nu mai ai luxul de a fi doar spectator. Nu ai voie să priveşti numai. Trebuie să şi vezi dincolo de ce e fix în faţa ta. Altfel, într-adevăr, eşti inutil şi egoist. Şi, da! Nu ai prieteni. Sau ai. Pentru o zi, o lună, atât cât durează entuziasmul unei cronici “de bine” sau până la prima cronică “de rău”. Suferi, te întrebi dacă merită, ai îndoieli, ai un puseu de furie, îţi pierzi busola, eşti gata să renunţi şi să aderi şi tu la modelul real.
Acesta e cu mult mai lejer. Mai prietenos cu tine, omul care a văzut idei şi pentru asta a fost ştampilat cu pecetea de nebun al satului. Trebuie spus că reprezentanţii acestui model se transformă ca prin farmec din Baba Cloanţa în Zâna Zorilor. Sunt priviţi cu simpatie, li se zâmbeşte larg (dar cât de sincer?), sunt invitaţi la mesele de sărbătoare, primesc cadouri de Crăciun, sunt acceptaţi ca făcând parte din marea familie a teatrului. Pentru ca acest paradis să îşi deschidă porţile e nevoie de un singur lucru: să ai prieteni. Şi, inevitabil, duşmani. Să scrii de bine, mereu de bine, despre cei pe care îi iubeşti, iar despre ceilalţi, de rău şi numai de rău. Să alegi (demn?) tabăra şi să o aperi. Atacând la nevoie cu toate armele duşmanul de moarte. Nu mai există dubii, îndoieli estetice, estimări valorice. Spectacolul devine dintr-o dată neinteresant din acest punct de vedere. Importante sunt doar numele de pe afiş. Noua ta familie va avea grijă de tine. Final fericit.
Şi ar mai fi cineva: povestitorul. Dacă ai obosit să fii singur şi trist şi nu ai în arsenalul tău profesional decât o praştie cu scoabe, familiile bogate te vor acepta cu greu la gura sobei lor. Aşadar, vei fi invitat, doar din când în când, dacă te dovedeşti un narator de talent. Nu ai păreri, pentru că oricum nu ai curaj, nu superi pe nimeni şi te plimbi dintr-un castel în altul, umil, calin şi iubitor, pentru a istorisi cuminte şi conştiincios spectacolele. Acest Ion Creangă al criticilor de teatru este, şi el, un personaj pitoresc şi din ce în ce mai îndrăgit.
Aceştia fiind eroii sipetului cu jivine fantastice, e lesne de înţeles de ce suntem atât de altfel: unii pentru că ne încăpăţânăm să visăm cu ochii deschişi crezând în Bine, Adevăr şi Frumos într-o lume în care sensul estetic a devenit o glumă proastă, alţii pentru că ne vindem pe un loc la masă şi râdem tâmp la glumele proaste spuse de stăpânii casei. Aceştia sunt monştrii, aşa arată la ei în dormitor ciclopii şi harpiile, când, obosiţi, îşi dau jos costumele şi pun recuzita în sertar. Banal şi trist. Unii visează la spectacole ideale, alţii la încă o porţie de friptură în sânge. Unii plâng în somn şi nu are cine să îi trezească din coşmarul singurătăţii, alţii se trezesc în paturi moi, lângă unul sau alta, de fiecare dată alta, după o noapte în care au dormit cu acelaşi rictus antrenat pe chip.
Criticul de teatru. Monstru fioros? Doar un om care încearcă să existe undeva între graniţele largi dintre laşitate şi demnitate. Ca oricare dintre voi.
Print
Superb articol, adevarat si trist…