În ediția din acest an a FEST(in) pe Bulevard există mai multe spectacole pe texte ale unor dramaturgi români contemporani. „Pe jumătate cântec” de Crista Bilciu, în regia proprie, „Fetița soldat” de Mihaela Michailov, în regia Silviei Roman, de la TNB, „Exploziv” de Elise Wilk, în regia lui Andrei Măjeri, de la Teatrul Național din Craiova și „Puștoaica de la etajul 13 sau dragă societate” de Mircea M. Ionescu, regia Alexandru Grecu, de la Teatrul Național Satiricus din Chișinău au putut fi văzute în aceste zile la București. Cei patru dramaturgi ne-au răspuns la cinci întrebări:
- FEST(in) are ca temă „Criza adolescenței”. Ce fel de povești credeți că atrag adolescenții la teatru?
- De ce scrieți teatru?
- Care este mesajul/ ideea spectacolului după textul dvs prezentat în FEST(in)?
- Cât de mult vă reprezintă această versiune de spectacol după textul dvs?
- Cât de bine este reprezentată dramaturgia românească actuală în teatrul românesc?
Crista Bilciu: „Nu moartea, ci ratarea mi se pare cel mai trist final”
1.Nu m-am gândit niciodată să fac un spectacol special pentru adolescenți sau pentru oameni mari și nu cred că toți adolescenții sunt la fel. Însă cu siguranță toți sunt curioși să afle cum au traversat alții perioada transformării din copil în adult. Și nu cred că rețeta e să le vorbești folosind neapărat expresiile lor verbale sau muzica lor sau referințe la eroii lor. Ci doar să fii cât se poate de sincer.
2.Am început să scriu teatru din frustrare, pentru că nu am suficient de lucru ca regizor. Nu am crezut în mine ca dramaturg și eram sigură că nimeni nu se va regăsi în poveștile mele. Toate astea încep să se schimbe de când „Pe jumătate cântec” are succes. Înainte vedeam mereu scrisul ca pe o defulare, nu ca o posibilă comunicare. Acum îmi doresc să scriu ca să comunic.
3.„Pe jumătate cântec” este un text despre ratare. Este o temă care m-a preocupat dintotdeauna: de ce oamenii își abandonează visele și nu își împlinesc potențialul? Nu moartea, ci ratarea mi se pare cel mai trist final.
4.Spectacolul este exact așa cum l-am visat, asta nu numai pentru că eu l-am regizat, ci pentru că mi-a și ieșit așa cum am vrut. Totul e făcut de mine, de la text, la costume, videoproiecții, până și coregrafia – așa că mă reprezintă în totalitate. Pe viitor mi-ar plăcea să văd textul făcut de altcineva, indiferent cum și în ce măsură se apropie de ce am gândit eu, cu atât mai bine dacă nu se apropie deloc. Abia aștept să văd ce iese din întâlnirea textului cu altcineva – nu țin nici măcar la cuvinte sau la ordinea lor – sunt regizor, iar textul e un pretext.
5.Nu este și nici nu pare a se dori acest lucru. A fi dramaturg nu este o meserie în România. Există câteva concursuri românești de dramaturgie, dar, indiferent cât de prestigioase ar fi, câștigătorul lor nu este de obicei remunerat, iar textul premiat nu este pus în scenă. Așa că cei care scriu teatru sunt fie regizorii sau actorii independenți, fie unii care au boala scrisului și îl practică uneori, ca hobby, atunci când serviciul „adevărat” le-o permite. Aceștia din urmă nu prea ajung într-o sală de teatru ca să înțeleagă că pentru actori trebuie să scrie, nu doar ca să-și audă cuvintele rostite pe o scenă.
Elise Wilk: Lipsa de comunicare poate duce la tragedii
1.Evident, poveștile despre ei. Despre problemele cu care se confruntă, despre întrebările pe care și le pun, despre incertitudinile care îi macină, despre lucrurile pe care ar vrea să le spună dar poate că nu au curajul. Povești despre lumea lor care vorbesc pe limba lor, povești în care să se recunoască.
2.Cred că e lucrul care mă definește cel mai bine și modul în care îmi place cel mai mult să mă exprim.
3.În primul rând am vrut să scriu despre relația părinți-copii și despre faptul că lipsa de comunicare poate duce la tragedii. Dar cred că fiecare spectator poate să descopere propriul mesaj în „Exploziv”.
4.Când am scris textul, eu mi-am imaginat o clasă obișnuită de la un liceu de elită din România zilelor noastre. Ideea școlii multiculturale cu elevi și angajați afro-americani, latino și evrei a fost a regizorului Andrei Măjeri, dar asta nu cred că dăunează spectacolului, ci dimpotrivă, îl face mai interesant. În rest, montarea rămâne fidelă textului și cred că cele două merg foarte bine împreună.
5.Cred că începe să fie din ce în ce mai vizibilă, cu precădere în teatrul independent, dar și în unele teatre de stat. Au început să se comisioneze texte de către teatre, se produc multe spectacole după metoda work-in-progress în care dramaturgul e parte din echipă, sunt promovate și susținute proiecte care au la bază texte românești contemporane.
Mihaela Michailov: Scriu ca să vorbesc despre ceva care mă doare
1.Cred că acele povești care au forța de a reprezenta problemele acute cu care se confruntă, acele povești care le spun ceva care să-i atingă. Acele povești care le surprind lumile și care îi fac să reflecteze la ce se întâmplă în jurul lor. Depinde și de categoria de adolescenți despre care vorbim, de vârstele lor, de interesele lor punctuale.
2.Scriu atunci când mă interesează mult o temă sau o abordare, scriu ca să deconstruiesc anumite clișee sociale, ca să propun o perspectivă care mi se pare că lipsește, ca să cercetez din mai multe unghiuri o realitate prezentată unidirecțional. Scriu ca să vorbesc despre ceva care mă macină, care mă revoltă, care mă doare.
3.„Fetița soldat” vorbește despre o relație extrem de profundă dintre un copil și o bunică, despre dorința de a-i ține pe cei dragi cât mai mult timp aproape. Poate că motto-ul ar putea fi: „dacă nu reușești să-i salvezi pe cei pe care îi iubești, măcar salvează-le amintirea”. M-a interesat să scriu un text care să abordeze tema morții pe înțelesul copiilor.
4.E foarte aproape. Îmi place că spectacolul are o lume care poartă amprenta relaționării emoționale fetiță-bunică.
5.Cred că ar trebui să existe mai multe contexte care să favorizeze apariția unor texte noi. Și mă refer mai ales la cadre de lucru, cadre în care dramaturgi să fie invitați să lucreze într-un teatru, să li se ofere rezidențe, să creeze împreună cu echipele teatrelor texte. În loc să așteptăm să apară capodopere, mai bine ne-am concentra să construim și să explorăm practici prin care să dezvoltăm o dramaturgie românească ancorată în tematici locale. Dacă un dramaturg la început de drum simte că există contexte care să-l ajute să creeze va continua să scrie, dacă nu – nu.
Mircea M. Ionescu: Dramaturgi români, existăm!
1.Problemele lor reale… Considerarea adolescenților ca parteneri reali de dialog sincer, nu de la catedră! Problemele lor actuale sunt și ale părinților, ale școlii, ale societății!
2.Dragostea de teatru. L-am descoperit la 7 ani! Părinții mei mă duceau, o data la două duminici, la matineul de ora 11 de la Teatrul Giulești, pe la ora 13, cel târziu traversam Calea Giulești și peste drum de teatru serveam masa de prânz, mama, tata și eu. După care, mama pleca acasă, traversa pe jos Podul Grant, ca să ajungă în Piața Chibrit, lângă Podul Constanța, unde locuiam. Eu cu tata urcam, în schimb, în tribuna a II-a a stadionului Giulești. Așa s-au născut cele două „Patimi fără de sfârșit”, cum spunea Horia Lovinescu, Teatrul și Fotbalul!
3.Grija față de cei tineri! Cauzele care duc la rătăcirea unor copilandri frumoși, cu valențe creatoare… De la vina părinților, cei care se despart sau pleacă în străinătate la cules de căpșuni, măsline etc. la profesori, cam indiferenți la destinele în vrie ale unor elevi… Politicienii și societatea, surdă, oarbă, la Drama adolescenților. Această piesă mai are un Mesaj adresat tinerilor aflați la greu: să creadă în ei! Pentru că e o replică definitorie: „Poți să pierzi un game, un set, dar să nu pierzi… Meciul!”. Meciul cu Viața…
4.Spectacolul din FEST(in) pe Bulevard, „Puștoaica de la etajul 13 sau dragă Societate” este unul dintre cele mai bune dintre cele 11 montate după acest text!… Succesul lui deosebit m-a făcut să scriu o piesă și pentru o „Pușlama” de gen masculin.
5.E o TEMĂ ce nu poate fi expediată în câteva rânduri. Sunt printre puținii care cred în dramaturgia autohtonă. Drama este că piesele românești nu se prea citesc de către regizori și directori de teatru. În ultima vreme, parcă, bate, totuși, o briză de optimism, și cu apariția Teatrului Dramaturgilor România.
Print