George Motoi
Mă tot întreb ce ne-am fi făcut, după Revolutie, mai ales noi, cei din teatrele naționale, dacă nu aveam măcar rezerva de aur a dramaturgiei interbelice, extrem de actuală și azi ?
După ’89 am tot sperat că ne vom întoarce la acea perioada, poate cea mai prosperă din istoria României. Eliberându-ne, după 50 de ani de comunism păgubos, am crezut ca nimic nu ne mai poate împiedica să ne reluăm drumul ascendent de dezvoltare și prosperitate al națiunii, europene prin tradiție și moștenire. Speram ca, în sfârșit, Bucureștiul cenușiu, Micul Paris de altădată, abandonat atunci, se va confunda și contopi din nou, prin apropiere și asemănări, cu Marele Paris. Ce vis minunat!
Un vis realizabil, numai că pete negre, ca buruienile greu de stârpit, s-au ivit ca din senin în câmpul neplivit al moralității dâmbovițene, împotrivindu-se cu o agresivitate de neînchipuit. Abia așa am înțeles că terenul prea tasat al „moralei” comuniste se va desțeleni cu greu, oferindu-ne în schimb o impresionantă diversitate de teme și subiecte, de situații și cazuri, de conflicte și personaje, toate conținând o teatralitate izbitoare, dar care, iată, trece acum pe lângă noi parcă neobservată de cunoscuții scriitori de azi, chemați și datori – cred că domniile lor în primul rând ! –să o imortalizeze într-o solidă literatură a prezentului. Înțeleg, prin aceasta, și în mari piese de teatru, drame și comedii, așa cum celebrii scriitori interbelici au făcut-o la rândul lor și din care ne înfruptăm azi, spectatori și artiști, cu atâta nesaț. Căci este știut, doar marea literatură mai rămâne după noi, ca o mărturie a unor epoci parcurse pe aceste meleaguri aflate mereu la răscruci turbulente de drumuri.
Acum parcă nici nu ar mai exista instituții de stat cu asemenea meniri și răspunderi, precum Ministerul Culturii și Uniunea Scriitorilor, cu celebra ei secție de Dramaturgie (dacă o mai fi existând).
Până și în anii comunismului scrisul dramatic a cunoscut perioade strălucite și autori de reală prestanță intelectuală, bucurându-se de mari succese, ca Horia Lovinescu sau Aurel Baranga, Marin Sorescu sau D.R. Popescu, Eugen Barbu, Romulus Guga, Ecaterina Oproiu, Mazilu, Dumitru Solomon sau Baieșu ș.a.
De ce tocmai azi acest abandon, când ne-am recâștigat, slavă Domnului, toate libertățile de creație literară și artistică? Sau tocmai din această cauza ne-au dispărut aspirațiile, programele, răspunderile, chiar și controlul profesional asupra culturii si artei, propriu dintotdeauna (și pretutindeni în lume!) doar instituțiilor centrale de resort? Atunci de ce am mai avea asemenea instituții?
Doar pentru administrare și evidența centralizată? Care mai e menirea lor culturală? Nimeni din aceste instituții naționale nu a mai vorbit în ultimele decenii despre idealurile culturii în România, despre scopurile ei într-o societate ca a noastră, cu atâtea transformări dramatice și care năzuiește, totuși, la progres și onoare, la prosperitate. Mai au cultura și artele vreun rost în această năzuință unanimă, atât de îndreptățită? Sau libertatea creației nu mai presupune nicio rigoare, nicio responsabilitate? Derapajele spre libertinaj și-așa și-au făcut de mult apariția, nestingherite de nimeni. Până și președintele Barack Obama, înspaimântat de masacrul comis într-un liceu, a fost nevoit să afirme că, citez: „O mare problemă a Americii o constituie cultura care glorifică arma și violența!” A confunda, deci, rigoarea cu cenzura nu este, oare, o mare greșeală, uneori extrem de costisitoare? Sunt întrebări, iata, la care nimeni în societatea noastră nu vrea să răspunda. De ce?
Pe de altă parte, mă întreb dacă nu cumva, în goana lor, nemăsurată uneori, după piese străine, teatrele n-au ignorat și ele însele scrisul dramatic românesc, contactele reale de crez și suflet cu cei mai valoroși scriitori pe care îi mai avem și cu secția de Dramaturgie a Uniunii Scriitorilor? În unele cazuri, ignoranța a atins culmile disprețului unor regizori și manageri, pe care cine nu i-a auzit lamentându-se cu diverse ocazii, ca „vai, noi, românii, nu avem o dramaturgie valoroasă”, unul dintre ei, director la un teatru național important, declarând în presă că „daca îmi arată cineva o piesă românească buna, o mănânc!”. Îmi închipui ce o fi fost în sufletul scriitorilor când le-a fost dat să citească o asemenea batjocură chiar din partea unui cunoscut om de teatru.
Din fericire, cred că mai avem încă în viață doi dramaturgi extrem de valoroși, pe D.R. Popescu și Ecaterina Oproiu. În anii de după Revoluție i-a mai întrebat, oare, cineva, ce mai fac, ce mai au pe masa lor de scris? Sau, pentru că unul a condus o vreme, în regimul trecut, Uniunea Scriitorilor și celălalt celebra revista „Cinema”, vor rămâne stigmatizați pe vecie? Nu e exclus ca și dupa 25 de ani să mai persiste în mințile unora inepția asta. Dacă ar fi să judecam așa, Radu Beligan și mereu activul Dinu Sararu au fost și ei mari directori de teatre, iar recent dispărutul, regretatul Mihnea Gheorghiu a condus o viață, cu meritorie discreție, Uniunea Cineaștilor. Pe ei cum de nu i-a mai marginalizat nimeni ca pe, la fel de celebrii, D.R. Popescu și Ecaterina Oproiu?!
Toți la un loc și alături de alții au fost, sunt și rămân mari repere ale culturii și artei românești. De ce să-i nedreptățim într-atât? Măcar acum, după atâția ani, ar trebui, poate, ca cineva să-i reconsidere pe toți, aducând astfel lucrurile la normalitatea firească, la fel ca în orice parte a lumii civilizate.
Dar, în acești 25 de ani n-a fost consacrat nici vreun alt nou dramaturg autentic. S-au aventurat, apucându-se să scrie teatru, nu atât scriitori de profesie, ci câțiva amatori, pasionați ai condeiului din diferite domenii. Din cel al medicinii, de pildă, Ana Maria Bamberger, care, împreună cu colectivele private de interpreți și regizori și-a îmbunătățit și definitivat câteva texte de debut, închinate actriței Olga Tudorache. Tot așa, multe colective de artiști tineri construiesc scenarii teatrale pornind de la subiectele unor romane, obținând dramatizări doar pe chipul și asemănarea lor, înflăcărându-se astfel într-un soi de climat creator aducător de orgolioase satisfacții personale. Regizoarea Chris Simion, de pildă, experimentând acest procedeu a cunoscut, în cadrul teatrului independent, realizări nu lipsite de interes (vezi „Dragostea durează 3 ani”).
Scrierea și regia colective s-au născut, de fapt, tocmai din lipsa unei solide și bogate dramaturgii, dar care au devenit treptat o practică, un experiment, dacă nu chiar o modă, comasând ambiții de „autori totali” ale unor grupări non-conformiste de artiști ai scenei. Acestea nu sunt, de fapt, decât un exercitiu lăudabil, rămânând însă puține șanse să se și poată construi astfel o mare dramaturgie naționala care, orice s-ar spune, a avut și va trebui să aibă întotdeauna la bază girul, autoritatea literară ale unor scriitori vizionari, profesioniști cunoscuți, cu solide concepte umaniste generalizatoare, inspirate de evenimentele majore ale vieții și lumii, faima unor maeștri ai condeiului și dialogului, cu talent înnăscut și cultivat, dar și cu disponibilitatea de a colabora cu profesionisti experimentați ai scenei, în vederea găsirii unor expresivități inedite, interesante, captivante pentru marele public. Modestia, respectul reciproc, prietenia și țelul comun rămân, în această privință, indispensabile și hotărâtoare în dobândirea succesului unanim.
Altfel, și câteva actrițe si regizoare respectabile cochetează azi cu dramaturgia, Olga Delia Mateescu primind pentru rezultatele ei chiar un Premiu UNITER. Lia Bugnar a cunoscut două succese remarcabile cu „Șapte dintr-o lovitură”, pe scena Teatrului Național din București și „Felii”, pe scena Teatrului Național „Radu Stanca”, din Sibiu (având-o însă aici ca interpretă unică pe inconfundabila Ofelia Popii, poate cea mai interesantă actriță a ultimilor ani din peisajul teatral românesc), iar cunoscuta actrița Rodica Popescu-Bitănescu, cea care, apucându-se și domnia sa de scris și de regizat, a dobândit un surprinzător succes de public cu „Cinci femei de tranziție” și „Încă-i bine”, pe scenele Teatrului Național din București și în multe turnee prin țară. Aceste încercări, poate și altele care vor mai fi, rămân totuși puține, insuficient de semnificative pe lângă nevoia de noutăți dramaturgice necesare unei culturi teatrale cu tradiția și prestigiul celei din România. Nici concursurile de dramaturgie, organizate la nivelul unor teatre sau Uniuni de Creație, nu se bucură de participarea condeielor consacrate, ci mai mult de dorința de afirmare a unor începători entuziaști.
Așa stând lucrurile, se vede treaba că scriitorii profesioniști au cam întors spatele instituțiilor de spectacole, or, tocmai contribuțiile domniilor lor ar aduce plusul de valoare și de autoritate literară, atât de necesar într-o mișcare națională și internațională de teatru.
Numai că instituțiile de spectacole par azi prea puțin preocupate de soarta scrisului dramatic autohton, pe managerii acestora auzindu-i mai degrabă văitându-se „vai, ce ne facem cu plata atâtor drepturi de autor!”, în timp ce regizorilor și scenografilor, tot domniile lor, „negociind”, le oferă cu dezinvoltură sume în euro uriașe, în comparație cu remunerațiile, în lei, ale actorilor și, mai cu seama, cu viața pe scena extrem de scurtă uneori a unor premiere ale prea scumpilor noștri realizatori de spectacole – ca și când dramaturgul ar trebui să fie platit mult mai puțin decât regizorul sau, dacă s-ar putea, deloc! Au fost chiar litigii în această privință, unele teatre tot „uitând” să plătească drepturile legale ale unor autori celebri ani mulți la rând, cum s-a întâmplat să facă, de pildă, și Teatrul „Fani Tardini” din Galați (sub directoratul actorului Vlad Vasiliu), cu autorul piesei „Steaua fără nume”, Mihail Sebastian, (pusă de mine în scenă) după care, îmi pare rău că trebuie să o spun, a beneficiat, slavă Domnului, de frumoase încasări mai bine de șase-șapte ani! – asemenea mojicii depășind, desigur, orice limită a bunului simț, confruntându-se cu riscurile penale ale unor penibile și degradante piraterii.
Și iată, așadar, cum se instaurează un climat absolut neproductiv între instituțiile de spectacole și scriitorii consacrați, aceștia din urmă simțindu-se astfel trișati, umiliți, disprețuiți, hotărându-se, probabil, să scrie orice altceva, numai teatru nu!
Reglarea acestor raporturi creatoare, indispensabile, dintre scriitorii profesioniști și teatre este, însă, absolut vitală pentru viitorul scrisului dramatic românesc, iar Ministerul Culturii (când va avea, totuși, și un ministru de origine română!), ca și Uniunea Scriitorilor, n-ar mai trebui să manifeste, la nesfârșit, atâta „nebăgare de seamă” față de o atât de nefirească stare de lucruri.
Print