Criza limbajului și limbajul crizei sau drumul spre un alt fel de poezie

Imagine din spectacolul „Vestul singuratic”

A fost pentru a treia oară când Teatrul Nottara din București a organizat Fest(in) pe Bulevard, un festival deja necesar în peisajul teatral de la începutul stagiunii, când, din păcate, din motive obiective sau mai puțin obiective, mai multe teatre din capitală și din țară se înghesuie să programeze festivaluri. Există discuții despre necesitatea unor astfel de evenimente, despre inflația de festivaluri, despre publicul lor țintă, despre premiile pe care le primesc sau nu în afară.

Fest(in) pe Bulevard, este evident, își propune în primul rând să apropie un alt tip de public de spectacolele și evenimentele Teatrului Nottara, să ofere o deschidere, invitând producții din străinătate, să fidelizeze publicul pe care-l are deja și să-i ofere chiar posibilitatea de a da un premiu, și nu unul simbolic, ci, așa cum a fost cazul în acest an, un premiu de 1000 de euro. Împărțit pe mai multe secțiuni, polii fiind „Bulevardul comediei” și secțiunea competitivă „Criza limbajului… limbajul crizei”, cărora li s-au adăugat Evenimente stradale și Premiere în festival, alături de evenimente conexe – lansări de carte, colocvii etc. –, festivalul de la Nottara a reușit să atragă atenția asupra unor schimbări care se petrec în ultima perioadă în repertoriul teatrului de pe bulevard și asupra unui alt tip de a face teatru.

Imagine din spectacolul „The History Boys”

Iar premiile oferite în ambele secțiuni – „The History Boys” a câștigat premiul publiculuiși „Vestul singuratic”, premiul juriului de specialitate – vorbesc despre aceleași mici/mari mutații valorice pe care Teatrul Nottara le încearcă în ultimii ani, având de partea lor și una dintre cele mai interesante inițiative, și anume chestionarea publicului în privința fiecărui spectacol din repertoriu. În felul acesta au reușit să observe și să rețină mutațiile fine din rândul propriilor spectatori, care încet, încet au determinat mici/mari schimbări și în repertoriu.

Secțiunea competitivă, a cărei temă a fost în acest an „Criza limbajului… limbajul crizei” și care nu a ținut cont de criteriul timp atunci când a fost alcătuită selecția, a adus laolaltă producții din țară și din străinătate, în care curajul de a spune așa-zise cuvinte tabu pe scenă a fost, de fapt, cel mai important dintre criterii. Deși suntem în secolul 21 și nu mai există de mult tabuuri pe scenă, Teatrul Nottara a vrut să aducă în discuție o problemă și mai subtilă, însuși faptul că în această perioadă dominată de crize de tot felul limbajul a atins acel punct terminus în care poezia se construiește din altceva și alte alte valori. Și, chiar dacă unele producții au avut drept singură calitate „curajul” de a folosi pe scenă un limbaj al crizei, violent, sec, în fapt lipsit de nuanțe și imitând mai mult decât oricând un limbaj al străzii, al unei anumite categorii sociale, altele au depășit bariera cuvântului, trecând înspre altceva. Acesta este și meritul selecției alcătuite de Marinela Țepuș. A pus în lumină cele două două realități: montări în care limbajul așa-numit al crizei este un scop în sine și montări în care același limbaj, în fond, limitat, este doar un mijloc spre altceva. Așa cum a fost cazul spectacolului care a și câștigat această secțiune, „Vestul singuratic” de Martin McDonagh, în regia lui Cristi Juncu, producție a Teatrului Nottara, cu Florin Piersic Jr., Vlad Zamfirescu și Andi Vasluianu, în trei creații de o valoare milimetric egală. O montare asupra căreia voi reveni într-o cronică separată, pentru că e fără dubiu una dintre cele mai valoroase ale stagiunii actuale, o ilustrare perfectă a acelui tip de teatru pe care Cristi Juncu îl practică de ani întregi și care arată fără dubiu că valoarea și gustul publicului se pot întâlni într-un punct foarte bine definit. Un tip de realism, atât de crud, cu iz aproape naturalist, încât trece dincolo, înspre poezia magicului, unde „criza limbajului” devine ea însăși poezie.

Imagine din spectacolul „Cel care închide noaptea”

Secțiunea competitivă s-a deschis cu spectacolul „În trafic” de Alina Nelega, de la Teatrul N Național din Târgu Mureș, cu Elena Purea. Un one-woman show, bine susținut, deși cu anumite căderi de ritm, în care tendințele feministe ale lumii actuale sunt adesea prea puternic subliniate, aproape tezist, dar cu treceri inteligente de la un episod la altul. „Chip de foc”, în regia lui Vlad Cristache, punerea în scenă a unui text violent, o exemplificare perfectă a crizelor de tot felul, producția Teatrului „Toma Caragiu” din Ploiești, a însemnat pentru publicul prezent la Nottara o întâlnire cu un tip de interpretare frustă, acidă, însă nu pe deplin rezolvat din punct de vedere regizoral. Ceea ce nu e cazul celuilalt spectacol al lui Vlad Cristache, „The History Boys”, prezent în secțiunea Bulevardul comediei și câștigător al premiului publicului, o montare bine gândită și bine dozată și regizoral, și la nivelul interpretării.

Spetacolele invitate din străinătate, „Kabaret Astragal” din Cehia, „Un cuplu de români amărâți vorbitori de polonă”, de Magdalena Maciejewska, din Polonia, și „Tatăl” de August Strindberg, din Bulgaria, n-au depășit nivelul ilustrativ de care vorbeam la început.

Imagine din spectacolul „Sex, drugs, gods and rock’n roll”

Cele două premii pentru interpretare am mers unul către Enikő Györgyjakab, din „Cel care închide noaptea”, producție a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, o creație cu totul aparte, în care „criza limbajului” se topește în dans și în mișcare, o poveste în care limbajul cu tot cu violențele și crizele lui se îneacă în poezia teribilă a imaginilor de o violență, care-și transcende propriile limite; iar cel de-a doilea premiu, pentru interpretare masculină, i-a fost decernat lui Harsanyi Attila, pentru spectacolul „Sex, drugs, gods and rock’n roll”. Cruzime, violență, umor acid sunt doar câteva dintre cuvintele care ar putea descrie interpretarea actorului de la trupa din Arad…

Secțiunea competitivă s-a încheiat cu un spectacol care l-a momentul premierei era șocant într-un teatru de stat, „Șefele”, de la Teatrul Odeon, în regia lui Sorin Militaru, cu Coca Bloos, Emilia Dobrin și Dorina Lazăr. Un spectacol oglindă, în care se pot privi urmele trecerii timpului și ale felului în care limbajul a început să capete curaj pe scenă, un spectacol de o mare finețe, bine ascunsă în cutele violenței cuvintelor, care aproape capătă gust și miros, un spectacol devenit deja o mică legendă în cei peste zece ani cât s-au scurs de la premieră. Între timp, de-atunci încoace, violența limbajului și crizele lui tind spre un fel de autoanulare, iar această mișcare fină a reușit s-o surprindă selecția de la Fest(in) pe bulevard. Concluzia? Într-o lume dominată de crize de tot felul, limbajul se îndreaptă încet și sigur spre ieșirea din criză…