Pe fundalul unor probleme severe care afectează societatea la momentul actual, teatrul încearcă să exploreze cele mai arzătoare teme și să ofere posibile rezolvări. În acest spirit, Fest(in) pe Bulevard își propune să aducă sub lupă tot felul de crize personale, sociale sau artistice, pe care le regăsim în jurul nostru.
Invitați în această ediție cu spectacole montate în țară, tinerii regizori Catinca Drăgănescu (cu spectacolul „Trei surori” după A.P. Cehov, producție Teatrul Municipal „Matei Vișniec” Suceava), Radu Iacoban (cu spectacolul „Tatăl” de Florian Zeller, producție Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad), Andrei Măjeri (cu spectacolul „Dragă doamnă profesoară” de Ludmila Razumovskaia, producție Teatrul Municipal Baia Mare) și Dragoș Alexandru Mușoiu (cu spectacolele „Elefantul din cameră” de Sarah Ruhl, producție Teatrul Național „Marin Sorescu” Craiova și „Uluitoarele numere de singurătate ale lui Edward Gant” de Anthony Neilson, producție Teatrul „Fani Tardini” Galați) au fost provocați la un exercițiu de sinceritate.
Întrebați cu ce tip de criză se confruntă un artist în societatea contemporană și cum se reflectă asta în spectacolele pe care le creează, răspunsurile lor au fost pe cât de diferite, pe atât de adevărate și de alarmante.
Catinca Drăgănescu: Din punctul meu de vedere, artistul autohton de azi ar trebui ȋn primul rând să ȋşi aducă aminte că are nevoie să se poziţioneze critic faţă de lumea ȋn care trăieşte, ca ceea ce face să fie relevant şi el să ȋşi merite numele de artist. Criza, de orice fel ar fi ea, este exact acel punct pe care artistul ar trebui să ȋl vâneze, pentru că e fertilă, pentru că e polemică şi pentru că este acută.
Trăim ȋntr-o lume aflată la răscruce de drumuri (şi mă refer aici şi la România, şi la Europa şi la ȋntreg mapamondul). Am cam consumat tot ce era de consumat şi a venit din nou momentul ăla ȋn care avem nevoie de forme noi, de idei noi, de un proces real al trecutului ca să ȋncepem să construim un viitor. Poate sună pompos, dar pentru mine e o stare de fapt. Văd ȋn jurul meu multă inerţie, mulţi artişti cărora le e prea lejer să „facă teatru” pentru că nu ȋşi pun probleme, au puţine repere, puţine valori şi extrem de puţin curaj.
Aici, lumea o să spună că zic eu aşa doar pentru că fac teatru social şi nu ȋnţeleg că majoritatea oamenilor vin la teatru (artişti şi public) ca să vadă o poveste frumoasă, zisă de nişte actori (preferabil) frumoşi, despre ceva ce nu are nicio legătură cu lumea din jur dincolo de inefabilul uman. Că vorba aia, „teatrul e o oază” ȋn care omul se mai destinde, mai uită de probleme şi oricum, „nu ȋl schimbă teatrul pe om”. Ei, eu nu sunt de acord cu asta. Eu zic că dacă teatrul (poate azi mai mult ca oricând) nu ȋşi propune să fie o experienţă transformativă, degeaba ȋl facem.
Îmi place să cred că spectacolele mele fac lumină, ridică ȋntrebări şi provoacă procese de conştiinţă. De fiecare dată când am fost ȋntrebată ȋn ultimii ani cum aş defini teatrul pe care ȋl fac, m-am raportat aproape obsesiv la acest concept de conştiinţă. Asta e criza la care mă raportez eu, pe jumătate autoreflexiv, pe jumătate ca reacţie la mediul ȋnconjurător.
Deci, pentru mine, criza artistului de azi e, ȋn primul rând, una a conştiinţei artistice, sau mai bine zis, a lipsei ei. Şi cum se reflectă asta ȋn spectacolele mele? Păi ȋn primul rând nepermiţându-mi să vorbesc despre ceva ce nu mă doare/ macină/ bântuie real şi ȋn al doilea rând nepermiţându-mi să fac abstracţie de ceea ce văd ȋn jur, pentru că artistul când se ia ȋn serios şi nu mai creează narcisist, poate fi un excelent mediator ȋntre conşiinţa individuală şi cea colectivă.
Dragoș Alexandru Mușoiu: Cred că însăși apartenența la societate, necesitatea supunerii la un set de reguli, norme și cutume specifice unei societăți sunt capabile să genereze criza. Mai ales atunci când omul/artistul nu se identifică, nu poate asimila și nu poate funcționa în parametrii respectivi. Felul în care acesta se poziționează față de normele societății în care trăiește, felul în care le contestă, le respinge sau le imaginează altfel îl poate duce într-o criză de apartenență, dar poate deveni și principalul său motor creator. Cred că ambele mele spectacole prezente în festival chestionează, într-un fel sau altul, norma socială sau ideea de normalitate a societății noastre. Unul dintre ele printr-o analiză a normei sociale din perspectivă istorică, celălalt printr-o încercare de a redefini norma și, implicit, normalitatea.
Radu Iacoban: În primul rând eu nu le-aș denumi crize, ci mai degrabă denivelări sau erori asumate. Și da, știu că expresia aleasă sună un pic prea poetic, dar termenul de criză mă duce înspre ceva grav și ireparabil.
Atunci când lucrez la un spectacol, asociez starea de criză cu inconfortul sau cu nevoia de a ieși din zona proprie de „călduț”. Orice spectacol atrage automat nevoi și căutări noi, iar fiecare dintre acestea ajung să te provoace, să te consume și, în definitiv, să îți creeze „crize” specifice, pe care încerci să le organizezi și mai apoi să le domolești în perioada de repetiții. E nevoie să îți pui mereu piedici în drum atunci când încerci să spui o poveste, e necesar să treci printr-o serie de „crize”, pentru a găsi calea cea mai bună.
Sunt un regizor care iubește publicul inteligent și mereu îmi imaginez desfășurarea spectacolului ca pe un fel de puzzle pe care spectatorii încearcă să-l compună pentru a se bucura de poveste. Nu îmi plac ilustrările dramatice, prefer să consum tensiunea în dinamică și mișcare pentru că sunt la o vârstă la care lumea așa mi se arată. Probabil că în timp mă voi mai domoli și atunci poate că voi căuta crizele în altă parte.
Andrei Măjeri: Observ mai multe tipuri de crize: În primul rând, un artist de teatru (pentru că despre asta pot vorbi) se confruntă cu o criză a locurilor de muncă. Termină facultatea prea mulți și sunt posturi pentru prea puțini. Cred că ar trebui admiși/amăgiți mai puțini tineri.
Totodată, banii de producție/onorarii sunt împărțiți disproporționat. Accesul tinerilor la prea puține fonduri se reflectă în (im)posibilitățile de creație ale acestora. Tot mai mulți se îndreaptă spre mediul teatrului independent, unde resursele sunt minime, acest lucru reflectându-se în calitatea estetică a spectacolelor.
Dar cea mai importantă criză este cea a unei promovări reale, viabile, cu agenți internaționali. Motivul numărul unu pentru care tinerii creatori de teatru din România nu sunt vizibili dincolo de granițe este lipsa totală de promovare. Facebook-ul și Instagramul sunt insuficiente pentru a susține real o carieră artistică. Pe scurt, nu existăm la masa celor mari.
Print