Există valori – oameni, idei, obiecte etc.- care stârnesc automat admirația. Există valori care, cumva, au parte de recunoaștere generală și constantă. Există valori care trezesc, cumva, simțul artistic al omului comun. Fiecare epocă le are pe-ale ei, fiecare spațiu se mândrește, sincer, cu ale lui.
Radu Beligan este unul dintre aceste cazuri. Pentru românul de rând, care locuiește în alt oraș decât București, ca să nu mai vorbim despre cel din mediul rural, Radu Beligan este o întruchipare a artistului inaccesibil – un chip, o voce, un nume vehiculat la
televizor… Radu Beligan îi rămâne departe, prizonier al unor înregistrări, învăluit într-o aură de legendă grație unei biografii cu elemente spectaculoase și unor calități artistice remarcabile. Radu Beligan este prizonier într-o sală de teatru, în puține seri, în care milioane de români nu pot ajunge și la care se găsesc greu bilete. Figură distinsă pe ecranul televizorului, actorul pe care-l știu toți românii, din toate generațiile, Radu Beligan a fost, recent, protagonistul unui eveniment care, în mod previzibil, a atras atenția unei țări întregi.
Și mai ales pe a televiziunilor, ce s-au arătat, cu mic, cu mare, iubitoare adevărate de artă. Când vine vorba despre „maestrul Beligan”, televiziunile nu se zgârcesc. Vin cu echipe întregi de filmare, transmit în direct, crainicii sunt pătrunși de respect și vorbesc ditirambic, se fac sincronuri, se iau la întrebări invitații. Parcă-parcă am trăi într-o lume normală, în care emisiunile găsesc loc și pentru un actor român pe care destinul l-a ajutat să atingă o performanță de Cartea recordurilor.
Sâmbătă, 14 decembrie 2013, Radu Beligan inaugurează Gongul Thaliei în Piața Timpului. Se arată mulți artiști și ceva oficiali, în frunte cu primarul capitalei Sorin Oprescu. Actorul împlininește 95 de ani, citește un discurs scurt, zâmbește, e evident că se simte bine. Seara vrea să și-o petreacă pe scenă, la Teatrul Metropolis, jucând într-un spectacol nou. Acesta se numește „Lecția de violoncel“, fiind o montare a lui Felix Alexa după textul semnat de Mona Radu, din a cărei distribuție fac parte Marius Manole, Lamia Beligan și Tania Popa. Înainte de toate, reporteri de televiziune la intrarea în teatrul din strada Eminescu. Înăuntru, forfotă mare, trandafiri roșii, așezați clasic pe măsuțele de la bar, îmbrăcate în fețe de masă de un alb fastuos. Înăuntru, somități în haine de gală, blițuri, declarații în direct. Actori cu ochi umeziți, cupe de șampanie, buchete uriașe de flori, în așteptarea cocktailului programat după spectacol. În sală nu mai ai loc să arunci un ac. Spectacolul e o comedie accesibilă, destinată publicului larg, fascinat de aparițiile unui actor transformat în legendă națională. La 95 de ani, Radu Beligan este pe scenă. Guiness Book îl declară cel mai longeviv actor în activitate. La sfârșit, aplauze furtunoase, transmisii live, coșuri cu flori, cocktail. O zi mai târziu, la Teatrul Național, Radu Beligan joacă din nou,
de data asta în „Egoistul“. I se decernează certificatul Guiness Book. Peste încă o zi, luni, 16 decembrie, încă o dată „Lecția de violoncel“. Spectacolul trebuie să continue și chiar continuă.
Întregul șir de evenimente, poleite cu glamour, învăluite în paiete, blănuri și multe zâmbete, aduce în prim-plan un artist ajuns la o vârstă miraculoasă, dornic să fie în fața publicului, să-și arate înțelepciunea și umorul, știința și dorința de a juca. Mobilizarea media din acest weekend nu este deloc surprinzătoare, pentru că Radu Beligan e o legendă, iar certificatul Guiness Book și felul în care și-a serbat 95 de ani intră în sfera senzaționalului. Racordate la cariera artistică a actorului, aceste elemente au condus la interesul justificat al televiziunilor. Informațiile au curs gârlă, cuvântările laudative, asemenea, laolaltă cu imaginile de arhivă, cu câte și mai câte. Să-i dăm cezarului ce-i al cezarului, iată, interesul publicului și interesul televiziunilor comerciale au coincis. Consensul asupra valorii există, se întâmplă din când în când. Și totu-i bine când se sfârșește cu bine, chiar și între clișee pline de elan și vorbe sforăitoare.
Foto Teatrul Metropolis