Superficialitatea care dăunează grav societății contemporane dintr-o nouă eră a individului reușește, din fericire, să ocolească destule personalități din lumea teatrului, unde emoția și impresia rămân suverane. Și totuși, un artist cu un profil deja bine conturat, mai exact un regizor care se strecoară printre mode în căutarea propriei voci, a publicat recent o carte despre teatru din care lipsesc și emoția, și impresia. Sub acest imperativ stă cercetarea publicată recent de regizorul Radu-Alexandru Nica, intitulată „Nostalgia Mitteleuropei. O istorie a Teatrului German din Sibiu“ și apărută la Editura Eikon.
Publicând acest volum ce are la origine o teză de doctorat, autorul se arată în ipostaza cuminte și nobilă de cercetător apt să se impersonalizeze ca să scrie, în stilul cronicarului onest, care consemnează și evită, pe cât posibil, comentariul personal, preferând să lase narațiunea să vorbească de la sine, saga unei instituții ce preocupă prea puțini oameni de teatru, ca să folosim un eufemism. Radu-Alexandru Nica își asumă misiunea de arheolog ce scoate la lumină vestigiile unei lumi trecute, expunându-le tuturor într-un discurs argumentat, susținut la fiecare frază de o documentare impresionantă. Când și cum a început teatrul de expresie germană pe teritoriul României de azi? Cum a evoluat și care au fost principalele lui etape ? Cu alte cuvinte, de unde a plecat și unde a ajuns acest fenomen viu, schimbător, configurat de o minoritate, ca să folosim termenul-standard, de altfel anacronic azi, ce denumește o grupare etnică importantă în istoria României? Iată întrebările pe care și le pune cercetătorul Radu-Alexandru Nica în această carte în care se conturează un parcurs de la începuturile lui până în 1989, cu toată obiectivtatea posibilă în cercetarea de tip istoric. De altfel, în trecăt fie spus, subiectivitatea nedorită este aceea care îl determină pe autor să nu abordeze perioada postdecembristă, în lipsa unei detașării pe care o consideră obligatorie.
Astfel că în paginile care precedă povestea plină de obstacole a teatrului german de la Sibiu, o poveste pe care autorul o contextualizează mereu, privind-o ca pe o componentă a unei societăți în care politica, economia și psihologia joacă roluri la fel de importante, Radu-Alexandru Nica își expune direct o concluzie echilibrată, care dă tonul riguroasei incursiuni ce va urma. O concluzie asumat personală, figurând mai întâi într-un articol și apoi în volum, înainte de o istorie ce aspiră la impersonalitatea de altădată a științei: „În România nu are sens decât un teatru german reîntors în mod sincronic atât la izvoarele sale originare, cât mai ales la cele actuale din spațiul cultural german, nu unul complăcut în autosuficienta provincialitate și în autocompătimirea prea est-europeană pentru un teatru care se vrea a fi german. Îmi pare singura opțiune onorabilă de a continua să existe pentru cel mai vechi teatru instituționalizat din spațiul românesc. Altminteri, autoimplozia și autodevorarea sunt irepresibile, deși, în circumstanța actuală, dezirabile.“
În sprijinul acestui punct de vedere, nuanțat în primele pagini ale cărții, vine întregul discurs care privește înapoi fără mânie și cu o nostalgie bine temperată de luciditatea istoricului ce vrea să expună astfel încât să înțeleagă. În primul rând, el însuși și, după aceea, ceilalți. Reconstituind peripețiile teatrului german de la Sibiu, cu care soarta nu pare să fi fost tocmai generoasă, dând seamă despre sărăcie, incendii, diverse forme de opresiune, prejudecăți, nehotărâri, inerții, eșecuri, dar și victorii, autorul expune un mecanism fără a se lăsa sedus de divagații, fără a ceda tentației, care sigur va fi existat, de a face portretele unor artiști. Axându-se asupra faptelor, și nu asupra interpretărilor, Radu-Alexandru Nica expune o devenire și astfel umple un gol, într-un act restitutiv. Restituie o istorie într-o cultură momentan obsedată de prezent și de câteva zone ale istoriei recente, iar gestul lui cere curaj și pentru că își asumă o metodă și un stil de care cercetarea academică s-a îndepărtat de ceva vreme. Înotând împotriva curentului, autorul își afirmă valorile cu toată deschiderea artistului tânăr care vrea să înțeleagă o identitate schimbătoare, de care este legată propria lui legendă personală, cum el însuși mărturisește.
Print