„Iată, Damascul nu va mai fi o cetate, ci va ajunge un morman de dărâmături”. Profeția de acum 2500 de ani asupra Damascului din Cartea lui Isaia (Vechiul Testament, capitolul 17, versetul 1) pare să fie mai actuală decât oricând. „Vechiul Testament este o colecție de povestiri criptice, dar dureroase”, spune Volker Hesse, „cruzimea acestora invită la speculație”. Cunoscut pentru atracția sa pentru mituri și epopei, regizorul german pune în scenă textele biblice la Schauspielhaus Graz. Tradusă într-un număr record de 2303 de limbi, Sfânta Scriptură este una dintre cele mai răspândite cărți din lume și unul dintre pilonii culturii occidentale. „Cu toate acestea, din ce în ce mai puțini oameni din Occident sunt familiarizați cu povestirile și cu personajele acestora”, își argumentează regizorul într-un interviu selecția. Iar montarea sa sub titlul Vechiul Testament – din jurnalul omenirii se integrează desăvârșit în ansamblul spectacolelor stagiunii 2017/2018 a Schauspielhaus Graz, care a avut ca motto „chestiunea credinței”.
Una dintre cele mai mari provocări a constituit-o selecția poveștilor. Căci întregul material – Geneza, Leviticul, Numerele, Deuteronomul, Iosua Navi, Rut, Estera, Iov, Proverbele lui Solomon, Cântarea Cântărilor, pentru a numi numai câteva dintre capitole – ar permite realizarea unei serii de spectacole. Însă Volker Hesse și Karla Mäder, dramaturgul șef al teatrului, au optat pentru o reducere considerabilă la o singură producție cu o durată de trei ore. Iar pentru aceasta au adaptat traducerea Bibliei în limba germană a lui Martin Luther.
Și pentru a reda „o nouă perspectivă asupra vechilor texte”, sala de spectacol din clădirea principală a teatrului este transformată în întregime. Scaunele de la parter sunt acoperite de o platformă. Astfel, scena și sala sunt unite într-o singură încăpere, formând un tot unitar (scenografia: Stephan Mannteuffel, care semnează și costumele). În această „arenă”, actorii și spectatorii deopotrivă se pot deplasa în voie prin spațiu, fiind mișcați, la rândul lor, prin intermediul turnantei. O construcție scenică inteligentă care prezintă teatrul dintr-o cu totul altă perspectivă și oferă o experiență spațială deosebită. „Ne-am dorit un experiment comun care să aibă loc în imediata proximitate a spectatorilor”, spune Volker Hesse.
Regizorul surprinde prin idei neașteptate. Încă de la început publicul este antrenat în acțiune. Imediat după accesul înlesnit pe la intrarea artiștilor, spectatorii sunt împărțiți în mai multe grupuri și îndemnați să citească cu voce tare texte din Geneza după bilețele înmânate de actori. După expulzarea din Paradis, marea luptă dintre Cain și Abel are loc… sub tavan, unde cei doi stau atârnați de frânghii, ca la circ. Abia încheiată confruntarea, spectatorii sunt îndesați ușor spre centrul turnantei. Din Arca lui Noe pare să nu existe nicio scăpare. Iar câteva picături de apă ce cad din tavan anunță Potopul. Urmează Turnul Babel. Ansamblul de actori vorbește într-o cacofonie de limbi diferite, în proximitatea imediată a spectatorilor așezați între timp pe cutii de carton. Acestea constituie „scaunele” pentru următoarele trei ore. Dar ele vor servi doar pentru o scurtă odihnă, căci în „arenă” vor exista schimbări frecvente de locație. De fapt decorul, de o simplitate izbitoare, este alcătuit doar din cutii solide de carton de diferite dimensiuni.
Cu un ansamblu de numai treisprezece actori, regizorul propune imagini puternice ale unei lumi haotice, plină de cruzime. Toți artiștii strălucesc în mai mult de cincizeci de roluri, dând dovadă de o foarte bună coordonare şi spirit de echipă. Majoritatea scenelor necesită o mobilitate extraordinară și calități ieșite din comun. Actorii se cațără pe cutiile de carton, dispar și reapar din diferite cotloane ale spațiului (coregrafie: Kiri Haardt).
Lui Avraam și soției sale Sara îi este dedicat un capitol amănunțit. Tot acum este adăugat un element nou: proiecțiile video. Fața lui Avraam filmată live în prim-plan (camera video live: Arian Andiel) este proiectată pe două perdele albe enorme ce acoperă spațiul pe ambele părți pe toată înălțimea sa.
Prin fața ochilor spectatorilor se perindă Isaac, Rebecca, Esau, Iosif și mulți alții. Și așa trec pe nerăsuflate aproape două ore. Cu puțin timp înainte de pauză, apare Moise. Este interpretat de o femeie, de cea care mai devreme o întruchipase pe Sara. Cu o pungă de plastic în care sunt adunate toate bunurile sale, Moise pare a fi un homeless. Se bâlbâie prin instrucțiunile lui Dumnezeu, plângându-se de neacceptarea din rândul poporului său din cauza „limbii sale grele”. Nemilosul Faraon se află într-o lojă la etaj. Interpretat de actrița de culoare Mercy Dorcas Otieno, chipul său proiectat în prim-plan pe ecranele video pare să-l strivească pe Moise. Este una dintre puținele secvențe în care personajele biblice sunt cu adevărat vulnerabile. Cu fiecare plagă ce cuprinde Egiptul, fața Faraonului își schimbă înfățișarea. Pe neașteptate, la îndemnul actorilor, spectatorii sunt încurajați să traverseze „marea din robia egipteană spre Ţara Promisă”. Înainte de aceasta, „israeliții” primesc însă vin și pâine pentru întărirea puterilor.
După pauză, cutiile de carton care înainte erau dispuse în mod aleatoriu prin spațiu, se află acum de-o parte și de alta a unei mese lungi – formată la rândul ei din cutii de carton –, și care acționează și ca un catwalk. În timp ce Moise enunță Cele Zece Porunci, imagini monumentale proiectate pe cele două mari ecrane readuc publicul în prezentul imediat. Orașelor bombardate din Orientul Mijlociu sau exodului recent al refugiaților înspre Europa (video design: Rocafilm) li se adaugă reprezentări vizuale simbolice din al Doilea Război Mondial, dar și crucea creștină, steaua lui David, semiluna, zidul Berlinului, măști de gaz, corpuri goale de femei. O serie de referințe subtile la ororile umane săvârșite de-a lungul veacurilor. Violența, ura, invidia, gelozia dintre surori sau dintre bărbați și rivalii lor, excesele de manifestări ale puterii sunt la fel de relevante astăzi, așa cum au fost cu sute și mii de ani în urmă. Ca o ironie, din înălțimile Muntelui Sinai (de pe o altă cutie de carton), Moise privește neputincios la dezmățul de pe catwalk. Desfrâul din jurul Vițelului de Aur este în plină desfășurare.
Pe aceeași platformă își va face apariția regele David. Două dintre Cântările sale, Psalmul 23 (Domnul este Păstorul meu) și Psalmul 69 (Scapă-mă, Dumnezeule, căci îmi ameninţă apele viaţa) răsună într-o interpretare pop-rock a actorului Florian Köhler. Cel care în prima parte era Esau și îi implora tatălui său binecuvântarea, dă acum dovadă de o aptitudine muzicală deosebită. Îmbrăcat ca o adevărată vedetă pop, Köhler parcurge platforma încoace și încolo, cântând la chitară și din vocea sa puternică. De fapt muzica joacă un rol foarte important de-a lungul întregului spectacol. Cinci instrumentiști sunt prezenţi live pe scenă. Însă mica orchestră nu este amplasată într-un loc anume. Asemeni actorilor, cvintetul își schimbă încontinuu poziţiile. O serie de compoziții muzicale, ce variază de la sunete balcanice până la muzică klezmer contribuie la crearea atmosferei (compoziție și conducere muzicală: Bojan Vuletić).
Psalmul 69, plângerea unui om copleşit de durere şi chinuit de vrăjmăşia semenilor săi, suferind de dragul credinţei sale în Dumnezeu, anunţă şi finalul spectacolului. După nenumăratele scene de cruzime transpuse scenic de Volker Hesse în toată complexitatea lor, seara se încheie într-o manieră foarte conciliantă cu citate din Cântarea Cântărilor. Cunoscută și sub denumirea Cântarea lui Solomon, această parte a Bibliei face un apel la iubire şi întelegere între semeni. Tot aşa, fiecare actor se aşază lângă câte un spectator şi fie îl atinge uşor, fie îl îmbrăţişează. Se creează astfel încă o legătură intimă cu publicul. E foarte posibil ca după această seară impresionantă, Vechiul Testament să se (re)găsească pe noptiera unora dintre spectatori pentru o primă lectură sau pentru o reîmprospătare a cunoștințelor.
Fotografii: Lupi Spuma
Print