Facebook, Twitter, Instagram. Apariția unei piese ce conține mesaje de Twitter era doar o întrebare de timp în epoca digitală. Este cazul dramei Ceva mi se pare cunoscut (Etwas kommt mir bekannt vor) a lui Liat Fassberg. Născută în 1985 în Ierusalim, absolventă a cursului de masterat în studii de teatru de la Universitatea Goethe din Frankfurt, câștigă în 2017 cu piesa sa de debut premiul Retzhofer de dramaturgie. Textul tinerei autoare israeliene este despre un grup de oameni ce călătoresc cu autobuzul de noapte spre Europa. Iar atunci când vehiculul este oprit la frontieră, comentariile și dialogurile călătorilor se aud în mai multe limbi.
Regizoarea catalană Alia Luque pune în scenă această situație complexă la Vestibül. Cea mai mică sală a Burgtheater poate cuprinde un număr de spectatori aproape echivalent cu numărul pasagerilor dintr-un autobuz. Încă în foyer o voce înregistrată răsună în difuzoare și introduce publicul în atmosfera călătoriei. Ușile sălii de spectacol se deschid de-abia după ce se termină o numărătoare până la zece, când publicului i se dorește „să fie în Europa”.
În camera aflată în semiîntuneric se află numai două bănci. Majoritatea spectatorilor sunt nevoiți să rămână în picioare (scenografia: Christoph Rufer). De jur-împrejur se află o duzină de ecrane de dimensiuni foarte mari, aproape cât statura unui om. Pe acestea se zăresc fotografiile unor persoane. La o privire mai atentă rezultă că este vorba de unul și același actor (Tino Hillebrand) pozat în diverse roluri, printre altele ca filistin german, alpinist, musulman sau o italiancă ce mestecă gumă de mestecat, o femeie de origine evreiască, o fetiță și tatăl ei grijuliu.
Actorul este, de asemenea, prezent fizic în cameră. Îmbrăcat într-un tricou de culoarea pielii și purtând teniși galbeni fosforescenți, Hillebrand se deplasează discret prin mulțime, face gimnastică, se lasă să cadă pe podea, dansează pe melodii de pop și techno (printre altele „They don’t care about us” a lui Michael Jackson). Toate mișcările sale sugerează discret că vrea să comunice doar prin limbajul corpului. De altfel, nu va scoate niciun cuvânt pe tot parcursul spectacolului. Numai sufleorul (Monika Brusenbauch), așezat într-un colț cu manuscrisul, se va implica scurt în joc.
La început, spectatorii se simt urmăriți de privirile personajelor de pe ecrane. În curând însă fotografiile încep să prindă viață. În călătoria multiculturală se transmit mesaje de Twitter încoace și încolo. Acestea sunt afișate și pe ecrane, ca de exemplu „Pentru puțin! Cât de privilegiat sunteți?” sau „Este incredibil cât de repede se schimbă lucrurile”. Se vorbește în engleză, italiană, turcă și ebraică, iar pentru toate există o traducere simultană în limba germană. Conversațiile sunt dintre cele mai diverse. Fetița își întreabă tatăl de ce este nevoie de un pașaport. Italianca se simte hărțuită de autorități, filistinul german este împotriva oricărui străin. Un cuplu își face o declarație ciudată de dragoste. Femeia musulmană își amintește de povestea bunicului său despre un pogrom din Sevastopol. Toate acestea sunt posibile datorită unui mixaj inteligent de videoclipuri realizat de designer-ul de teatru și film Sophie Lux. Din când în când conversațiile sunt întrerupte și se aud întrebări stranii, asemenea unui interogatoriu. Pe parcursul unui astfel de chestionar, unul dintre bărbați se declară ca fiind homosexual. O altă voce încearcă să restabilească siguranța și încrederea în sine: „Sunt alb. Nu am fost niciodată o victimă a violenței din cauza etniei mele”.
Piesa lui Liat Fassberg aduce o contribuție importantă la dezbaterea unor subiecte omniprezente, precum absența comunicării, xenofobia, homofobia, opresiunea femeilor, temerile și speranțele migranților. Personajele ei vorbesc la fel de concis pe măsură ce scriu mesaje de Twitter. Spectacolul realizat de Alia Luque este uimitor și de o actualitate înfricoșătoare. Transmite mai presus de toate sentimentul nesiguranței. După verificarea hârtiilor, un pasager este lăsat în urmă. Călătoria se încheie cu o frază șocantă rostită de aceeași voce înregistrată: „Voi număra până la zece și vei fi mort”.
Print