Cu cărţile pe faţă

Vă propuneam în ultimul număr din 2012 o analiză a anului teatral care s-a încheiat, un fel de inventar subiectiv al celor mai importante evenimente, spectacole şi cărţi de pe scena din România. Am ales atunci să arătăm ce a fost bine şi să lăsăm deoparte minusurile de multe feluri ale teatrului românesc la acest moment, pentru că am vrut să amânăm criticile pentru 2013.

Ne aflăm la mijloc de stagiune, la începutul unui nou an de criză, care a afectat şi afectează în continuare teatrul – pe unii în bine, pe alţii în rău – în aceeaşi ţară a lui Caragiale, într-o lume teatrală care, de câte ori are prilejul, pozează într-o familie fericită, dar ceste împărţită poate mai mult ca oricând în grupuri şi grupuleţe de mai mici sau mai mari interese. Vorbim despre un sistem în mare parte defect sau care funcţionează defectuos şi uneori despre lupte aproape ca-n politică. Despre tabere (din critică) ce susţin anumite tabere artistice şi care fac un fel de opoziţie la ceea ce ar fi la momentul actual „puterea”, despre şantaje, despre false axiologii în funcţie de cum bate vântul şi de cum se strecoară fiecare. Despre spectacole şi creatori aprioric valoroase/valoroşi, în funcţie de cine face jocurile. Despre festivaluri (multe pentru o perioadă de criză) la care, în funcţie de locul unde sunt organizate şi de organizatori/ selecţioneri, ghiceşti fără prea mare bătaie de cap şi cine vor fi invitaţii, şi cine vor fi premianţii (în caz că festivalul e şi concurs).

Vorbim, de asemenea, despre un teatru în care cele mai multe audiţii pentru actori se fac pe şest, iar actorii tineri stau la cozi zile întregi şi n-ar fi asta problema, dar de cele mai multe ori stau pentru roluri date ori dinainte, ori pe alte criterii. Despre un sistem în care în anumite teatre se montează spectacole proaste pe sume exorbitante garantate de multe ori doar de un nume în spatele căruia e vreun premiu sau vreun interes, iar în altele, pe bani extrem de puţini (sau prin rândul independenţilor) se montează mici capodopere de multe ori ignorate. Vorbim despre o zonă independentă prea slab reprezentată prin creaţii cu adevărat valoroase, pentru că majoritatea celor care activează aici o fac mai puţin de dragul artei şi mai mult ca să trăiască şi, deh!, asta cere publicul, asta i se dă… Vorbim, de fapt, de o zonă independentă care nu vine cu poetici proprii, nu creează o mişcare reală, care să reprezinte o opoziţie adevărată la „sistemul îmbătrânit”. Vorbim despre un teatru în care toată lumea strigă după dialog real, dar la Divanele din FNT, cu câteva excepţii, oamenii de teatru n-au venit să se asculte unii pe alţii. Vorbim de un teatru căruia îi lipseşte aproape cu desăvârşire dramaturgia contemporană românească, din multe şi complicate motive. Vorbim de un teatru în care, trebuie s-o recunoaştem, vedetele umplu sălile, un teatru căruia îi lipsesc managerii adevăraţi şi în care publicitatea şi rezervările le fac actorii pe Facebook.

Şi vorbim, mai ales, de un teatru, să nu-i spun îmburghezit, dar căruia îi lipseşte aproape în totalitate curajul de a risca.

O dorinţă pentru 2013? Cât mai mulţi creatori, de ambele părţi ale baricadei, care să-şi scoată centura de siguranţă.

 

Print

2 Comentarii

  1. Ilona Saiu 17/01/2013
  2. Octavian Coca 18/01/2013

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.