Stockholm vara. Un oraș cu clădiri frumoase, parcuri, porturi, multe muzee, un palat, un Teatru Național – monument istoric, o casă memorială a lui Strindberg și o expoziție dedicată lui Ingmar Bergman nu poate fi decât raiul pe pământ pentru un tânăr critic venit să ia parte la Seminarul Tinerilor Critici organizat de Asociația Internațională a Criticilor de Teatru în cadrul Festivalului Internațional „Ingmar Bergman” 2018, la Royal Dramaten. Emoții, entuziasm și o agendă cu câteva foi pline de întrebări și multe alte foi albe, care își așteaptă rândurile de însemnări. Cam așa aș putea să descriu sentimentul la aterizarea pe aeroportul Arlanda de lângă Stockholm. La întoarcerea pe același aeroport, peste o săptămână, agenda nu mai avea nicio foaie albă, iar emoțiile și entuziasmul se topiseră într-un sentiment paradoxal de singurătate-împreună.
Alături de colegi din Rusia, Letonia, Cehia, Grecia, Turcia, Bulgaria, Serbia, India și Nigeria, timp de șase zile am stat în jurul unei mese pregătite pentru noi de către gazdele de la Teatrul Național din Stockholm și am vorbit, și am vorbit și am vorbit despre teatru și spectacole și ce mai înseamnă azi critica de teatru. Cam același lucru peste tot – mai mult un hobby decât o meserie; o profesie pe care nu te poți baza să îți asigure un trai decent. Cumva liniștiți că nicăieri iarba nu e mai verde decât pe pajiștile patriei proprii din punct de vedere material, am trecut la problemele de fond. Bine-bine, pe bani puțini, dar cum ne facem profesia? Aici lucrurile se nuanțează. Deși fiecare avea ceva de spus, deși slavă-Domnului, fiecare avea argument și își susținea opinia motivat și cu un discurs consistent și coerent, când a venit momentul să și punem pe hârtie ceea ce dezbătuserăm, nu foarte mulți și-au formulat articolele într-un format de cronică. Eseurile de opinie, reportajele, preview-urile și hashtag-urile pentru Instagram au avut mai mult succes. Iar aceasta e direcția spre care suntem încurajați. Mai puține opinii și judecăți de valoare, mai multe povești și informații fără alte interpretări. Și cât mai academic dacă se poate. Cumva cu cât mai alambicat limbajul, cu cât mai multe citatele, cu atât vei ocoli mai cu grație subiectul, dar vei impresiona plăcut cu neologisme și lecturi. Și oricum nu scriem pentru public. El se presupune că nu mai are nevie de opinii de specialitate, pentru că se descurcă, mai vine de unul singur să își dea cu părerea. Critica de teatru așa cum credem noi că știm că se face e pe cale de dispariție. Între profesioniști a apărut deja această depunere de arme și fiecare își caută locul ori în brațele reci ale academismului, ori în jurnalism de opinie politică, socială, minoritară, militantistă sau cum o mai fi ea. Despre teatru-teatru, actori, piese, montări, decoruri se va scrie din ce în ce mai puțin și pentru lectori din ce în ce mai specializați – actori, regizori, scenografi, manageri de teatru.
Dar dincolo de ce am aflat că se întâmplă cu profesia mea, previzibil de altfel, am tras cu ochiul și pe scenele europene. În inima acestui pol al civilizației, unde perfecțiunea fizionomiilor ascunde cu dibăcie cele mai goale priviri ale oamenilor de pe stradă și vieți parcă lipsite de vlagă, care bat monoton un pas egal în drumul lor și nu privesc niciodată nici în stânga, nici în dreapta, teatrul pare la fel de sec și devitalizat precum întreaga atmosferă septică a întregului oraș. Spectacolul prezentat în deschiderea festivalului, „Seif” în regia lui Faulk Richter a învârtit pe o turnantă odată cu decorul și actorii aceeași problemă purtată din gură în gură de la unul la altul; într-un story telling la modă, împănat cu puțină coregrafie și încă puțină muzică, lipsa de intimitate și dificultatea de a comunica și sentimentul de însingurare și autism în fața serialelor de pe Netflix a fost subiect pentru destăinuiri mai mult personale decât artistice, civile chiar, spuse frumos, pe-ndelete și civilizat, curat, profesionist, dar fără nicio tresărire de mușchi pe față, fără nicio lumină în ochi. Și sala a fost fericită să aplaude în picioare. De altfel spectacolul „Fenix” de Ann-Sofie Barany, în regia lu Suzanne Osten, care a dezbătut problema feminismului ceva mai nuanțat artistic, cu mijloace mai teatrale decât simpla enunțare sterilă a unor idei, cu exagerări inerente, cu lungimi plictisitoare și un kitsch avangardist motivat de epoca acțiunii, dar oricum, mult mai artistic, metaforic, sensibil și asumat teatral decât oricare alt spectacol vizionat în prima săptămână de festival, nu a fost primit cu prea mare entuziasm de către public. Probabil cel mai echilibrat spectacol, undeva între prea didactico-explicat și teatralo-fantastic, așa cum e de dorit pentru orice echilibru de bun simț artistic a fost „Topographies of Paradise”, un proiect coordonat de Madame Nielsen, un artist pe cât de insolit, pe atât de argumentat și autentic. Câte doi actori și un regizor din cinci țări au construit o scenă de douăzeci de minute pe un scenariu scris de Madame Nielsen despre specificul național al fiecărei țări. Apoi s-au întâlnit toți în Suedia și au asamblat spectacolul. Iar produsul artistic a avut câte puțin din tot ce avea nevoie pentru a fi de calitate: mesaj livrat fără surle și trâmbițe, umor, puțină emoție, puțin conflict cât să fie teatru, un recital actoricesc pe care să îl ții mint și sentimentul că nu primești o lecție peste față, ci asiști la un spectacol.
După o săptămână în Stockholm, cu impresia ciudată de singurătate-împreună, am învățat să mă bucur de ceea ce am acasă: de teatrul-teatru așa mai bun sau nu chiar așa bun cum îl facem noi, dar teatru, și nu vorbărie cocoțată pe scenă pe bani mulți, de datul cu părerea profesionist pe care încă mai avem luxul de a ni-l permite măcar pentru câțiva ani și de atmosfera de pe străzile noastre aglomerate și murdare, dar vii, unde oamenii se mai și privesc din când în când.
Print