Parcimonia pare să fie însuşirea celor mai mulţi producători teatrali din România atunci când vine vorba de montarea unui musical. Caz în care devin (brusc) reţinuţi, ponderaţi, măsuraţi. Curajul e scăzut, bugetul aşijderea. Mă refer la musicalul de import, produs după reţete consacrate, cu muzici şi librete verificate la publicuri din întreaga lume, regizat cu meşteşug. Eterna încercare autohtonă de a reinventa roata şi de a arde etapele se regăseşte altminteri într-o sumedenie de “producţii originale”, unele c-un deviz de-a dreptul dolofan. Muzici noi sau hituri reorchestrate sunt inserate ici-colo, în devălmăşie printr-un text clasic adaptat sau într-unul “special scris”. Li se adaugă momente mai mult sau mai puţin inspirate de dans, într-un decor “baroc”, masiv sau într-o “scenografie minimalistă” (după caz). În distribuţie – vedete (pe cât posibil) şi figuraţie cât să umple scena. În lipsa unei alternative profesioniste, spectatorii se bucură…
Tristă e situaţia capitalei, unde instituţia destinată oficial genului – Teatrul de Operetă şi Musical “Ion Dacian” – se luptă în continuare (inegal) cu destinul Păsării Phoenix, iar musicalul trebuie să-şi caute locul în sala de cinema… În alte oraşe, însă, producătorii sunt ceva mai generoşi cu nevoile actuale (dovedite) ale publicului. Este cazul oraşului Timişoara, unde se joacă musical în toate teatrele – şi la Operă, şi la Naţional, şi la German, şi la Maghiar, dar şi al oraşului Oradea, unde Teatrul “Regina Maria” militează de ani buni pentru gen. Lista (scurtă) s-a completat, la începutul acestei stagiuni, cu Naţionalul din Târgu-Mureş – Compania “Liviu Rebreanu”, unde a fost pus în scenă musicalul “Femei în pragul unei crize de nervi”, în regia şi coregrafia lui Răzvan Mazilu.
După mai bine de douăzeci de ani de activitate artistică, dansatorul, coregraful şi regizorul Răzvan Mazilu nu mai are nevoie de fişă biografică anexată sau enumerarea premiilor obţinute, ci de câteva instrumente de măsură. Primul: al curajului cu care a populat scena de teatru cu muzică şi dans, îndrepându-se, rând pe rând, către varii genuri: dans contemporan, teatru-dans, cabaret, musical, operă. Uneori, ca un adevărat pionier, ca un colonizator ce pune bazele vieţii într-un ţinut nelocuit. Al doilea instrument ar trebui să măsoare tenacitatea cu care Răzvan Mazilu s-a dedicat în ultimii ani musicalului, un gen despre care mărturiseşte că îl fascinează şi îl reprezintă cel mai bine. Un gen pe care, cu siguranţă, îl iubeşte. Altfel, nici nu s-ar mai povesti. Dovadă stau spectacolele “West Side Story”, o coproducţie FNT-UNITER, şi “Cabaret” la Teatrul German de Stat Timişoara” (2014) şi “The Full Monty” la Naţionalul timişorean (2011). Spectacole în care a ales calea corectă a musicalului, respectând, pe de-o parte, “ingineria” procesului, fără teribilisme inutile, dictate de orgoliu sau necunoaşterea mecanismelor specifice, şi, pe de altă parte, punându-şi la bătaie creativitatea şi imaginaţia, fără să-i fie teamă de acel spectaculos al genului.
De data aceasta, Răzvan Mazilu se orientează spre musicalul “Femei în pragul unei crize de nervi” / “Women on the Verge of a Nervous Breakdown” de David Yazbek (muzica şi versurile) şi Jeffrey Lane (libretul), ce a avut premiera pe Broadway în anul 2010. Producţia originală se bazează însă pe un film cult al anilor ’80, “Mujeres al borde de un ataque de nervios”, scris şi regizat de celebrul Pedro Almodóvar, titlu ce i-a adus acestuia consacrarea internaţională. Scenariul prezintă furtunoasa destrămare a relaţiei dintre actorii Pepa şi Ivan, ea – măcinată de temerile maturităţii feminine, el – un afemeiat incurabil, acţiune în jurul căreia gravitează şi în care intervin fosta soţie a lui Ivan, fiul lor şi viitoarea lui soţie, o prietenă de-a Pepei – fotomodel, actuala amantă a lui Ivan – avocată, un terorist arab, precum şi multe alte complicaţii.
Musicalul urmează acţiunea filmului, într-un Madrid al anului 1987, povestind două zile din viaţa a cinci femei “bolnave de dragoste”. Ce nervoşi sunteţi cu toţii! Ce nervoşi! Şi câtă dragoste… – spunea Cehov prin vocea medicului Dorn din “Pescăruşul”. Dumnezeu a creat dragostea, dar, fără supărare, ideea n-a fost tocmai genială… – spune textierul Lane, într-un libret excelent tradus (cu mult umor) de Alina Nelega, experimentată scriitoare. Firesc sună şi versurile cântecelor lui Yazbek, pentru a căror traducere se apelează şi la experienţa actriţei şi cântăreţei Anca Florescu, fapt esenţial pentru un musical, care, conform uzanţelor, se cântă în limba publicului. (Fapt adesea neînţeles până la capăt în alte producţii de gen.)
Prima scenă a musicalului provenit din film e inspirată de monodrama “Vocea umană” a lui Jean Cocteau. Acolo, o femeie încă îndrăgostită poartă – la telefon – ultima conversaţie cu iubitul ei, care, după cinci ani de relaţie, a hotărât să se însoare cu alta. În musicalul nostru, situaţia e şi mai anapoda: Pepa e părăsită fără nicio explicaţie de iubitul Ivan printr-un mesaj scurt, înregistrat pe robotul telefonic. Degeaba îl va reasculta iar şi iar, lucrurile nu vor sta altfel. Trimiteri mai găsim în spectacol şi la “Hamlet”, şi la “Cidul”, şi la vodevilurile lui Feydeau, nu neapărat prin poveste, cât prin citări. Oricum, prejudecata care planează asupra genului – cea a poveştii schematice, a divertismentului care trebuie să primeze – este şi de data aceasta risipită de regizor, care descoperă complexitatea şi substanţa personajelor, evoluţia şi suculenţa relaţiilor dintre ele, ofertă consistentă pentru actori. Sigur că filmul are mijloace mult mai eficiente de a prezenta dinamica unei astfel de poveşti, dar nici Răzvan Mazilu nu se lasă mai prejos: fluxul dramatic e unitar, cu tot cu suspans, umorul e conţinut, scenele se succedă rapid, situaţiile apar şi degenerează comic într-un ritm alert, gestionat cu pricepere, fără timpi morţi, sincope sau omisiuni. Dovadă a experienţei muzicale şi coregrafice, a unui simţ aparte pentru decupajul momentelor. Efectul final se măsoară în aplauze.
Cu certitudine, la această reuşită regizorală contribuie aceeaşi tenacitate a lui Răzvan Mazilu, credinţa că pentru montarea unui musical în România e nevoie, în primul rând, de schimbarea mentalităţilor, la toate nivelurile: producător, regizor, coregraf, actori, dansatori, alţi creatori, inclusiv receptarea critică. În acest sens, declara: E nevoie, în primul rând, de schimbarea mentalităţii actorului român. Musicalul implică disciplină. În teatrul românesc, ne bazăm prea mult pe talent şi farmec personal. În musical e vorba despre tehnică, despre rigoare. Pentru cel care vrea să devină actor de musical e vorba de un alt volum de muncă, de un alt tip de abordare a rolului. În afară de voce şi abilităţi de mişcare, trebuie să aibă o altă abordare a instrumentului vocal, a corporalităţii, trebuie o altă abordare a textului, a părţii de actorie.
Or, exact pentru aceste schimbări şi-a luat regizorul inima în dinţi şi, în întregul spectacolului, a reuşit, asumându-şi, la rândul său, mentalitatea de pedagog, în lipsa unor şcoli dedicate genului. Ca şi în celelalte montări ale sale – pe scenele unor instituţii ce n-au musicalul menţionat expres în obiectul de activitate, cu actori pregătiţi în facultăţi de teatru. În producţia Companiei “Liviu Rebreanu”, Răzvan Mazilu optează pentru două distribuţii, în care parte dintre actori schimbă între ei rolurile, spre bucuria lor şi a publicului local, mai familiarizat cu personalităţile acestora. (Din păcate, am reuşit să văd o singură reprezentaţie, prin urmare – doar una dintre distribuţii…)
Cele cinci “femei în pragul unei crize de nervi” reprezintă cinci faţete ale geloziei: Pepa – gelozia feminin amoroasă, Lucia – gelozia eşecului vieţii, Candela – gelozia împotriva atenţiei celorlalţi, Marisa – gelozia împotriva bucuriei vieţii, Paulina – gelozia femeii de succes în carieră. Finalul le rezolvă pe toate potrivit metehnei fiecăreia: maternitatea rezolvă feminitatea Pepei, recunoştinţa civică vindecă ura Luciei, o nouă dragoste e suficientă s-o capteze pe Candela, sexul oniric freudian o domoleşte pe Marisa, iar scăparea cu faţa curată e suficientă pentru Paulina. Motivul conflictului, nehotărâtul Ivan, este declasat la rolul entomologic de simplu fertilizator. Rămâne să ne întrebăm dacă textul e o satiră a comportamentului feminin sau o atenţionare privind rolului bărbatului în cuplu, într-o lume în care aproape totul s-a schimbat.
“Când lumea ta se năruie şi eşti gata să plesneşti, încearcă un gazpacho-to-go!” – rosteşte teatral, solitară în propria bucătărie, actriţa Pepa, mai cunoscută din reclamele TV decât ca Ofelia. Actriţa Elena Purea interpretează cu naturaleţe teatralitatea exagerată a personajului. I se alătură, în rolul Luciei, soţia părăsită în urmă cu 20 de ani, actorul Rareş Budileanu – într-un travesti excelent, de un comic aparte, atent la nuanţe. Laura Mihalache o construieşte prin detalii de joc, mimică şi râs, pe catolica Marisa, protagonista unei “imaculate concepţii”. Aflată la primul ei rol principal pe scena Teatrului Naţional Târgu-Mureş, Loredana Dascălu se dăruieşte cu totul Candelei, fotomodelul zăpăcit, cerşind atenţia şi iubirea, iar Bianca Fărcaş figurează o Paulina duplicitară, avocata feministă şi nu prea. În rolul “elementului declanşator” Ivan, îl regăsim pe Costin Gavază, asumându-şi ingrata poziţie printre femeile nervoase. O partitură aparte – şi ca text şi ca muzică – îi revine actorului Luchian Pantea, în rolul taximetristului povestitor-comentator (precum corul antic), o voce foarte bună.
Alături de aceştia: actori mai tineri sau mai experimentaţi ai Naţionalului mureşean, funcţionând bine în echipă, unii jucând mai multe roluri. Cu toţii interpretând onorabil partiturile vocale (mai numeroase, fireşte, pentru personajele principale), pregătiţi temeinic de Teodora Sântean şi Zeno Apostolache Kiss, autorul orchestraţiei şi adaptării muzicale a partiturii originale, precum şi conducător al micii orchestre de acompaniament de pe scenă. De apreciat efortul actorilor şi al instrumentiştilor de a memora şi reproduce un material muzical fără prea mult haz. Compozitorul David Yazbek pare să se fi achitat de sarcină în mod mecanic, cu hărnicie, dar fără prea multă inspiraţie. Ariile sunt, practic, rezolvări pentru libret, fără linii memorabile, graţie sau reală muzicalitate. Armoniile inutil complicate nu conduc spre hiturile musicalului contemporan, nu aduc nici dramatismul operei, nici lejeritatea spumoasă a operetei.
La acest spectacol, coregraful Mazilu i-a cedat prioritatea regizorului Mazilu. Celor câteva momente coregrafice ale actorilor se adaugă cele susţinute de un cuplu de dansatori, Cristina Iuşan şi Mario Valdelvira Garcia, punctând când şi când acţiunea, însoţind evoluţia personajelor. În schimb, “partea leului” revine scenografiei concepute îndrăzneţ de Iuliana Vîlsan, un artist vizual în sensul contemporan al înţelesului, după cum se autocaracterizează. Concepută într-o unitate spaţial-temporală aproape clasică, piesa îşi desfăşoară acţiunea spumoasă în faţa unui fundal multicolor, o panoplie zoologic-simbolistică, flancată de un stilizat simbol falic şi de un pubis feminin schiţat parcă de Matisse. Ca într-o lucrare de objets trouvés, schela din spatele scenei este populată cu zeci de măgăruşi negri (probabil simboluri erotice, altminteri măgăruşul, simbol al Cataloniei, nu prea îşi găseşte locul la Madrid), de jumătăţi (inferioare, fireşte) de manechine, scări, balustrade şi un acvariu. Decorul scenelor se modifică rapid în faţa acestui omniprezent martor al dominaţiei sexului în destinele întretăiate ale personajelor.
Costumele inspirate, într-o desfăşurare inepuizabilă de culori şi imaginaţie, se îmbină cu excentricitatea generală a scenografiei. Menţiuni în plus pentru încălţăminte, cu sandale urcând vegetal pe gambele actriţelor şi pantofi de culori diferite (poate o aluzie la Yin şi Yang) în picioarele actorilor, pentru umorul costumului de taximetrist şi pentru vestimentaţia bicolor-medievală a instrumentiştilor. Previzibil şi convenţional costumul din piele neagră al lui Ivan. La final – “marca înregistrată” Iuliana Vîlsan: florile-lampion care coboară din tavanul scenei.
Cu o distribuţie diversă, cu actori consacraţi şi debutanţi, unii aflaţi pentru prima oară în situaţia de a-şi dovedi calităţile de actor-total de musical, spectacolul cucereşte pe merit un public ce ar putea fi bănuit de patriotism local, dar nu de lipsă de experienţă. Discreţia regizorului, decizia de a păstra coregrafia în doze minime pentru a dezvolta interpretarea muzicală şi jocul actoricesc devin reţetă pentru un musical reuşit. Cele cinci gelozii, ca toate patimile umane ce stârnesc poveşti ale scenei, înveşmântate în muzică şi colorate de efortul unor actori înzestraţi, mai adaugă încă o frumoasă amintire teatrală de la Târgu-Mureş.
Teatrul Naţional Târgu-Mureş – Compania “Liviu Rebreanu”
“Femei în pragul unei crize de nervi”, musical după filmul lui Pedro Almodóvar
Muzică și versuri: David Yazbek
Libret: Jeffrey Lane
Traducere text: Alina Nelega
Traducere song-uri: Anca Florescu şi Alina Nelega
Regia şi coregrafia: Răzvan Mazilu
Scenografia: Iuliana Vîlsan
Orchestrație și adaptare muzicală: Zeno Apostolache Kiss
Pregătire muzicală: Teodora Sântean și Zeno Apostolache Kiss
Lighting design: Alin Popa
Distribuţia:
Pepa – Elena Purea
Ivan – Costin Gavază
Lucia – Rareş Budileanu
Carlos – Claudiu Banciu
Marisa – Laura Mihalache
Candela – Loredana Dascălu
Paulina – Bianca Fărcaş
Taximetristul – Luchian Pantea
Portăreasa – Gabriela Bacali
Christina – Georgiana Ghergu
Hector – Mihai Crăciun
Doctorul, Detectivul – Cristian Iorga
Inspectorul-şef – Ion Vântu
Judecătorul, Motociclistul – Alexandru Andrei Chiran
Dansatori: Cristina Iuşan, Mario Valdelvira Garcia
Orchestra live: Zeno Apostolache Kiss, Makkai István, Ambrus László, Dávid János, Fehér Csaba, Gombocz Avar, Zonda Attila
Print