Cu Margareta lui Faust la psiholog

Psiholog nu sunt. Părinte, nici atât. Sunt om de teatru. Şi am fost şi copil. Am văzut spectacolul „Faust” de la Sibiu, în regia lui Silviu Purcărete de trei ori. La fel ca mii de spectatori, nu mi-am pus problema moralităţii distribuirii celor şapte fetiţe într-un spectacol nerecomandat minorilor sub 16 ani. La nouă ani de la premieră, un psiholog şcolar a vizionat spectacolul cu ochii profesionistului în domeniul său de activitate şi a pus un diagnostic. Sesizări, anchetă, scandal.

Obiectivitatea mea este, în mod evident, filtrată prin subiectivitatea spiritului de breaslă şi a respectului pentru o operă de artă care mă fascinează; când am văzut prima dată „Faust” nu eram nici eu departe de a fi copil – aveam 19 ani şi ţin bine minte efectul hipnotizant al spectacolului care m-a făcut să tac mai bine de o oră. Aşadar, când am citit articolul despre „Margaretele minore” m-am indignat cât se poate de sincer. Punctul de vedere reducţionist şi obtuz prin care e caracterizat spectacolul nu are nicio legătură cu anvergura şi calitatea sa artistică. E pur şi simplu rea voinţă sau neputinţa de a vedea dincolo de cutume şi proceduri care nu au nicio legătură cu arta. Apoi am încercat să întorc perspectiva şi să înţeleg de unde vine atâta înverşunare. Şi cum nu plănuiesc să îmi iau licenţa în psihologie, am mizat pe bunul simţ.

În primul rând există o lege menită să apere copiii care „prestează activităţi remunerate în domeniile cultural, artistic, sportiv, publicitar şi de modeling”; se numeşte HG 75/2015. Am citit-o. Presupun că nu sunt singura. Aşadar, probabil din punct de vedere legal celor câteva generaţii de Margarete nu cred că li s-a ştirbit niciun drept. Pe lângă demersul iniţial de distribuire care trebuie să obţină avize, semnături şi o întreagă documentaţie, pe lângă acceptul părinţilor, care să presupunem că se face ante-factum, există un întreg articol care permite organelor abilitate să vegheze la bună-starea de tot felul a minorilor – pe numele său: Art. 11. „Art. 11. – (1) Echipa intersectorială locală pentru prevenirea și combaterea exploatării copiilor prin muncă, denumita în continuare EIL, care funcționează la nivel județean/de sector al municipiului București sub coordonarea direcției generale de asistență socială și protecția copilului, analizează datele transmise de către serviciul public de asistență socială și întocmește un plan de vizite la locurile de derulare a activităților aflate înca în desfășurare, în vederea verificării condițiilor. (…)

(3) În situația în care, ca urmare a vizitelor efectuate, reprezentanții direcției generale de asistență socială și protecția copilului și membrii EIL constată ca sunt puse în pericol viața, sănătatea, dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului, prin nerespectarea condițiilor prevăzute la art. 4, aceștia întocmesc un proces-verbal de constatare. (…)”

Dar problema nu pare a fi una legală. Ci morală. Iar moralitatea în artă este un subiect bun pentru o lucrare de doctorat. Subiectul în cauză este unul sensibil pentru că este vorba despre copii. Şi trebuie tratat ca atare. Însă problema de fond este aceeaşi de când lumea: până unde se pot întinde limitele actului artistic. Ce ai voie să faci în numele artei? Iar limitele s-au tot elongat din secol în secol şi s-a ajuns până la experimente dintre cele mai consternante. La Sibiu se pune problema dacă e normal ca şapte fetiţe să asiste la un spectacol interzis minorilor sub 16 ani. În 2008, la Premiile Europa, Rodrigo Garcia omora homari vii pe scenă şi îneca hamster într-un acvariu. În 2012, Marko Mandic face spectacol din actul masturbării la Festivalul Internaţional de Teatru din Slovenia. Pippo Delbono lucrează cu actori care suferă, printer altele, de sindromul Down. Şi acestea sunt doar primele exemple de moralitate îndoielnică.

Revenind la copiii-actori, nu pot să nu mă gândesc la celebrele cazuri de copii-vedetă de la Hollywood. Este suficient spun Macaulay Culkin şi Lindsay Lohan. Au jucat în comedii şi au ajuns dependenţi de alcool şi droguri. Linda Blair (fetiţa posedată din „Exorcistul”) şi Haley Joel Osmet (băieţelul care vedea dead people în „Al şaselea simţ”) o duc bine-mersi. Aşadar, generalizarea nu funcţionează.

Şi tocmai asta facem noi acum. În loc să vedem cât de ok sunt fetiţele din distribuţia originală, ce s-a ales de ele, cum o duc, umplem secţiunile de comentarii ale articolelor şi aruncăm cuvinte habarniste care nu au legătură cu problema de fond. Acuze de joasă speţă venite din partea unor oameni care nu doar că nu au văzut spectacolul, dar aud pentru prima oară numele lui Silviu Purcărete şi se simt datori, ca utilizatori de Internet ce se află, să arate cu degetul şi să înjure. Domnul psiholog Mihai Copăcean a deschis cutia Pandorei părirismului mioritic. Şi acum orice sfertodoct cu smartphone sau desktop se scandalizează. „Faust” nu este un subiect pentru happylica lui Măruţă. Chiar s-au terminat bătăile în direct între manelişti şi soţiile lor şi nu mai avem cu ce umple ştirile de la ora cinci? De ce ne plac atât de mult bârfa şi scandalul, nu ştiu.

Calitatea artistică nu este un argument în favoarea moralităţii. Faptul că „Faust” este o capodoperă nu scuză abuzul. Dar, atâta timp cât această capodoperă a putut fi posibilă în limitele legii, de ce să ne mai lamentăm?

P.S. Nu aveam mai mult de opt ani când am văzut „Tăcerea mieilor”. Declar, pe proprie răspundere, că nu am fost abuzată emoţional.