Cu Vladimir Găitan despre Vladimir Găitan

Editurile de la noi și, odată cu ele, cititorii descoperă încetul cu încetul biografia și variațiunile pe această temă. Când cartea tipărită pierde teren, când restanțele din zona editorială se adună, editurile prind în sfârșit gustul vedetelor autohtone și interesul publicului pentru ele. Și astfel pot împăca împacă necruțătoarele imperative economice cu dimensiunea culturală a editării unui volum (auto) biografic.

S-a întâmplat în ultimii ani cu creatori de teatru de nivelul lui Marin Moraru, Horațiu Mălăele, George Motoi, Tamara Buciuceanu-Botez, Maia Morgenstern etc. Astfel de volume, rezultate în urma unor serii de interviuri, scrise de înșiși protagoniștii lor au propunând o altă abordare, au importanța lor certă în lumea noastră, slujind deopotrivă prezentul și viitorul – pe de o parte, satisfac curiozitatea contemporanilor, cât se poate de îndreptățită, cu privire la personalități admirate, care vor lăsa o urmă, și, pe de altă parte, asigură persistența acestei urme pentru o posteritate care va veni negreșit.

În zona acestei memorialistici se înscrie și volumul „Vladimir Găitan. Zig-Zag prin alfabetul vieţii”, publicat la Editura Allfa, despre care deducem din formularea „Maria Capelos într-o discuție amicală cu Vladimir Găitan” că este rezultatul unor convorbiri tihnite, unde plăcerea de a povesti a fost regulă. Vladimir Găitan a povestit cu plăcere, cu răbdare, visând la propriul trecut, iar Maria Capelos a contribuit semnificativ, cu inteligență și cu măsură, la ordonarea unui material faptic ce alcătuiește el însuși un roman.

Privind tot timpul spre trecut, chiar spre acela de dinainte de copilăria sa bucovineană, cunoscutul actor și-a expus identitatea vorbind cu modestie despre sine și, foarte adesea, cu mare admirație despre cei de lângă el – familie, colegi de breaslă sau pur și simplu oameni. Rareori se simt în cuvintele lui Vladimir Găitan lauda de sine, vreun strop de maliție la adresa celorlalți, vreo nuanță răutăcioasă, oricât de fină… O generozitate care-i conferă o liniște aducătoare de bine, o înțelegere relaxată și o curiozitate mai mult decât necesară profesiei străbat întregul volum, de la A la Z. Relevantă este, după cum a remarcat una dintre puținele recenzii pe care le-a avut cartea până acum, următoarea mărturisire:

„Pentru că întotdeauna am spus și spun și acum, la sfârșit de drum, că în această profesie nu suntem egali. Există un Ștefan Iordache sau un Gheorghe Dinică sau un Marin Moraru și ca ei mai sunt câțiva. Sunt actori atinși de o aripă de înger, cum îmi place mie să spun. Asta nu înseamnă că noi, ceilalți, actori buni, care ne-am dat în anii greu măsura talentului, nu avem locul nostru sub soare. Dar trebuie să înțelegem că ei, cei atinși de această aripă de înger, sunt undeva acolo, deasupra. Da, nu suntem egali.”

În autoportretul conturat în cele peste 250 de pagini și în capitole cu titluri așezate în ordine alfabetică – „A” vine de la „Arbore genealogic”, „O” de la „Omul Vladimir Găitan”, „R” de la „Revoluție”, „T” de la „Teatrul de Comedie”-, se găsesc loc și timp pentru toate: pentru idilica Bucovină a copilăriei, cu bunici desprinși din cărțile de povești, pentru vremea începuturilor, pentru sinistra Epocă de Aur, pentru viața artistică și viața privată, abordate cu un firesc sănătos și umor moderat, pentru zboruri reușite și aripi frânte, pentru boală și suferință, pentru clipe și imagini care nu se dau duse din memorie. Păstrând un echilibru fin între portretul artistului și portretului omului, volumul abil conceput de Maria Capelos este, în primul rând, un document de viață și un document de epocă. Invitându-ne în mai multe timpuri și spații, în platouri de filmare, în culise, în intimitatea casei personale sau prin birourile impersonale ale vremii, Vladimir Găitan își revizitează viața cu înțelegere și cu bucurie.

Recursul la memoria afectivă trasează simplu un destin – inevitabil condiționat de un context socio-istoric nefericit, dar oarecum salvat de o fire și de un caracter care au noblețea de a-și vedea și de a-și recunoaște propriile greșeli – și portretizează oameni întâlniți pe drum. Pe Ștefan Iordache, de exemplu, Vladimir Găitan îl vede astfel:

„Ștefan Iordache era un tip cuceritor, inteligent, avea o mică viclenie a lui, foarte cochetă și atrăgătoare. Avea multă inteligență, mult umor, era un hâtru și un companion minunat, puteai să stai cu el până dimineața și să nu te plictisești. Chiar și tăcerile lui erau inteligente. Ștefan era un partener de scenă minunat, genul de actor care, în afară de faptul că transmitea extraordinar, te trăgea și pe tine undeva lângă el. Poate unora li se va părea că bat câmpii când vorbesc de fenomenul acesta paranormal al unei aure care plutește în jurul unui actor. Eu cred că este real. Ștefan avea aură și te absorbea și pe tine sub aceea aură.”

Și din asemenea portrete se conturează autoportretul artistului la vremea încercării de a-și înțelege destinul și întâmplările. Conduse cuminte de fluxul conștiinței, asamblate simplu, în capitole în care cuvintele au loc să respire și imaginile au timp să se deseneze, confesiunile actorului se citesc ușor, au farmec și substanță și stau bine într-o carte, care este, să o spunem direct, o reușită a genului, de altfel atât de slab reprezentat la noi. Așteptăm ca ei să i se alăture și altele.