Cui îi e frică de cronica de teatru?

Să ne văităm, carevasăzică, doamnelor, domnișoarelor și domnilor. Să ne lamentăm la nesfârșit că nimic nu merge cum trebuie, că nimic nu mai e cum era, că totul se duce de râpă. Să luăm mina încercănată a artistului vesel-trist, care-și duce zilele într-o țară barbară, unde berea și ieșitul la bere sunt arta preferată a unor oameni care nu mai pot de dragul teatrului. Veșnicul Yorick are hohotele la el, oriunde s-ar afla. În fața chioșcului de ziare, sufocat de căldură și de pofte intelectuale, îl apucă amocul. În fața computerului, cu ultimele puteri răscolește în căutarea unor scrieri care-și dau obștescul sfârșit. Este din nou martorul unui crepuscul care se vrea răsărit.

Prinși în plasa propriei însemnătăți, plini de încredere în sine și călăuziți de pofta neostoită de nou, junii noștri comentatori fug ca dracul de tămâie de cronica de spectacol. Nu-și mai încap în piele de atâta știință și nici cronica nu-i mai încape. Sigur, dacă n-ar fi fost nevoie de ea, nu s-ar fi inventat, însă acușica e ca o haină veche și criticii sau scârța-scârța pe hârtie care leșină de plăcere când se prezintă astfel nu vor haine vechi, că nu știu să le poarte. Ei vânează asiduu straie noi – scrisul le sună a gol în pagini goale despre tot și despre nimic. Iaca, teatrul e o bună ocaziune să-și încordeze mușchii minții și să producă niscaiva opiniuni în eseuri, în comentarii de festival și dezbateri ce-i dau zor cu politicile culturale și strategiile. Cronica de teatru, necesară ca aerul într-o lume teatrală măcinată de neputință, îngâmfare și spirit de coterie, a murit.

Deschideți Domniile Voastre revistele culturale ale patriei dornice de înmormântări la televizor. Cronica nu mai e de nasul criticilor, se vede de la o poștă. Ei se îndeletnicesc, pătrunși de dezgust, cu alte genuri publicistice. În „Scena.ro“, nici urmă de așa ceva. În „Teatrul azi“, dai rarisim peste o asemenea faptă. În „Revista 22“, în „Suplimentul de Cultură“ sau în „Observator cultural“, aidoma. Nici gând să se coboare criticii la nivelul aista de care au atâta nevoie creatorii de teatru. În revista www.artactmagazine.ro, secțiunea de cronici a primit marfă ultima oară în luna aprilie. Cotidianele nu intră în discuție, bineînțeles, ele se autodevorează liniștite de ani. Sunt ocupate cu atâtea cadavre, că mirosul îți mută nasul din loc și pe mută și te ţine departe de ele.

Cinstita cronică de teatru s-a evaporat în ceață. A spulberat-o fuga după noutăți de ultimă oră și poze cu pretenții ce aleargă fără oprire pe măreața Facebook. Ce poate fi mai ușor? Neuronii stau liniștiți, Facebook-ul lucrează. Criticii sunt ocupați să-și strângă articolașele neprețuite în cărți însăilate, i-a cuprins pe mai toți frica de a nu intra cumvaîn uitare, cu tot cu panseurilor lor ascuțite, revistele dezbat necontenit, ziarele sunt obsedate de știri. Cronicarul a murit, e doar un personaj dintr-o piesă jucată. Simțul critic l-a părăsit, împreună cu discernământul și ierarhia, oricare ar fi ea, a valorilor. Să faci un comentariu cu cap și coadă la un spectacol – ce banalitate! Să susții un verdict critic – ce plicticoșenie! În era suprafețelor strălucitoare și jucăușe, adâncimile nu mai sunt de interes. E greu să scrii cronică adevărată? Pui de un eseu! Și uita așa îmbogățești viața artistică a patriei! Parol!