„O femeie drăguță cu o floare și ferestre spre nord”. Un titlu superb, atrăgător, promițător. În noua sală mică de la Teatrul Metropolis, o sală care aduce puțin cu fosta sală Amfiteatru de la Teatrul Național din București, Mihai Constantin pune în scenă acest text al lui Edvard Radzinski, care n-a mai avut de vreo trei decenii o montare în România.
Dincolo de frumusețea poveștii cu totul atipice în acest context teatral al Bucureștiului anului 2016, spectacolul de la Metropolis este, pe de o parte, un bun prilej de discuție despre actorii care devin regizori, iar pe de altă parte, tocmai despre tendințe și direcții în teatru, în funcție de publicuri. Ca un scenariu de film rusesc (de altfel, a și existat o comedie romantică după acest text, ecranizată în 1988), „O femeie drăguță cu o floare și ferestre spre nord” e acel gen de montare caldă, duioasă, sentimentală, pe care publicul s-o savureze în voie, oferindu-și plăcerea de a râde și de a plânge puțin, într-o seară. O comedie romantică – dar comediile romantice rusești au alt fior și alt tip de construcție decât cele hollywoodiene. Mai multă dramă, mai multă duioșie, mai multă tristețe, plus un soi de sentimentalism asumat vetust.
Departe de trendul actual din teatrul românesc, care încearcă să cucerească teren în alte direcții, Mihai Constantin propune această formulă de spectacol relativ simplu, bazat pe poveste și pe actorie, într-un decor exact așa cum vi-l puteți imagina, dacă veți face un mic efort atunci când citiți titlul și vă gândiți la poveste. O femeie puțin tristă, care seamănă bine cu o vedetă de cinematograf și se și piaptănă ca ea, care e păcălită de trei escroci sentimentali și locuiește într-un bloc „la comun”, motiv pentru care nu poate să crească vreun animăluț și își ia, în schimb… o mușcată. O mușcată roșie, pe care o scoate din când în când la plimbare în parc, să vadă soarele, pentru că ferestrele ei dau spre nord.
Folosind turnanta de la sala Amfiteatru, Mihai Constantin se joacă puțin cu spațiile, construind eficient un interior banal și sărăcăcios, cu o patină de kitsch, dintr-un apartament de bloc, cu detalii simpatice: o canapeluță cu o cuvertură, un ceas vechi, o veioză, așezate pe tăblia de lemn, apoi o cușetă de tren, cu două paturi, unul suspendat, și o măsuță la o ferestruică într-un vagon-restaurant. Povestea e simplă: femeia cu mușcată roșie, pe nume Aelita, își dorește să iubească. Iar spectacolul surprinde cele trei încercări total nereușite, fiecare din alt motiv, de a trăi o poveste de dragoste. Trei eșecuri amuzant de dureroase, care o vor purta spre monologul final, cu toată doza lui de patetic.
Așadar, această poveste dulceagă și amăruie, din categoria „guilty pleasures”, pe care oricine și le oferă din când în când, este, totuși, mai puțin potrivită cu trendurile acestui moment. Bazat în primul rând pe interpretarea actorilor, fără o idee regizorală concretă, spectacolul de la Metropolis pare aproape un act de frondă pe piața teatrală a momentului, tocmai pentru că mizează pe o orientare (prea) puternică spre emoție, înțeleasă ca sentimentalism desuet. Iar acest gen de spectacol (și nu e singurul, mai ales atunci când vorbim despre montări ale actorilor) își propune să fie o formă de entertainment cald, pentru un public cât mai larg, posibil amator de romanele lui Paulo Coelho… E un gen de emoție mizează foarte multe dintre spectacolele care umplu sălile acum în București.
Irina Movilă, în rolul Aelitei, femeia cu mușcata roșie (păcat că în spectacol e folosit un ghiveci cu o floare de plastic), construiește un personaj adorabil, un amestec de candoare și sensibilitate, de umor și tristețe, foarte profesionist condus. E un rol care-i dă prilejul să se joace frumos, în care are grijă să nu depășească (prea mult) doza de patetism, dar în care se lasă sedusă de farmecul propriului personaj. E delicioasă scena în care, împreună cu unul dintre pretendenții la iubire, „se uită” prin perete la televizorul mult dorit al vecinilor și începe să cânte și să danseze pe celebra „Arlechino” a Allei Pugaciova. În rolul escrocului sentimental, care o cucerește într-un tren de noapte și o face să-i dea cadou toți banii strânși pentru televizor, fără să facă o construcție impresionantă, Răzvan Vasilescu e corect și seducător ca „june” puțin trecut, cu priză la public. Gheorghe Ifrim, deși are scene în care umorul funcționează corect, are și multe altele în care exagerează dramatismul și alunecă într-un trăirism care, pe de altă parte, e posibil să urmeze indicațiile regizorului. Gabriel Spahiu se mărginește la a fi o pată de culoare, unul dintre cei trei bărbați care o înșală într-un fel sau altul pe Aelita, un rol care nu pare să-i fi solicitat vreun efort real.
Prin ce păcătuiește regia lui Mihai Constantin? În primul rând, prin faptul că nu sesizează lungimile, care diluează tensiunea dramatică. Iar cel mai bun exemplu este scena (mult prea lungă în iconomia spectacolului) cu televizorul în sfârșit cumpărat, la care Aelita se uită minute în șir pe întuneric, urmărind un film de desene animate. Căruia regizorul încearcă să-i improvizeze apoi un fel de continuare în plan real și concret, într-o scenă finală, care, din păcate anulează mult din poezia duioasă și asumat vetustă a spectacolului. Apoi, un anume spirit rusesc înțeles la noi clișeistic răzbate cam în toată montarea și un aer dintr-un Oblomov extraordinar pe care-l construia Mihai Constantin pe scena de la Teatrul Bulandra, în urmă cu ani buni, adie în anumite scene din spectacol, dar cam nejustificat, patetismul îngroșat având efectul invers celui scontat: nu emoționează, ci dimpotrivă.
Astfel de spectacole puternic tributare lui Stanislavski și, cum spuneam, poate involuntar acte de frondă la adresa teatrului orientat de sistem se regăsesc tot mai des în programele unor teatre (culmea, mai ales în cele independente – precum Teatrul de Artă). Și mai ales atunci când vorbim despre montări semnate de actori.
Teatrul Metropolis, sala Amfiteatru
„O femeie drăguță cu o floare și ferestre spre nord” de Edvard Radzinski
Regia: Mihai Constantin
Distribuția: Irina Movilă, Gheorghe Ifrim, Răzvan Vasilescu, Marcel Cobzariu, Gabriel Spahiu, Alexandra Duță, Alexandra Iosif, Maria Constantin
Print