Cui îi place monodrama? Poveste cu șase concurenți la Bacău Fest Monodrame

S-a încheiat de curând o nouă ediție a Festivalului de Monodrame de la Bacău, numit în acest an Bacău Fest Monodrame și care în ultimii ani și-a tot schimbat numele de la Gala Star la Gala Recitalurilor Dramatice „Valentin Silvestru”. Însă oricum s-ar chema, festivalul care se desfășoară în fiecare primăvară la Bacău și-a creat o identitate puternică și are curajul să aducă într-un oraș care nu debordează neapărat de viață culturală un gen teatral nu întotdeauna foarte iubit de publicul larg, și anume monodrama. Deși, de nevoie, monodrama a luat ceva amploare în ultimii ani, performanța în această zonă este încă destul de greu de găsit. Și spun „de nevoie”, pentru că, de multe ori atunci când ești tânăr actor și n-ai nici cu cine și nici cu ce să faci teatru, încerci o monodramă la tine acasă și pe urmă o arăți pe unde se poate…

La nivel de spectacole invitate, Bacău Fest Monodrame s-a deschis din acest an și spre alt gen de montări, care implică prezența mai multor actori pe scenă și bine a făcut, pentru că asta nu poate fi decât un câștig pentru publicul din Bacău. Însă în ceea ce privește concursul, aproape fără excepție, toate cele șase monodrame prezentate în fața juriului (format din Miklos Bacs, Carmen Mihalache și Mentor Zymberaj) au lăsat același aer de improvizație și de… concurs de admitere, mai puțin de spectacol. Și am s-o iau pe rând.

În prima seară, a intrat în concurs Ali Deac, cu un spectacol pus în scenă la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu, în regia lui Eugen Jebeleanu: „20 noiembrie” după Lars Noren. Povestea unui adolescent care hotărăște că viața n-are sens și, înainte de a se sinucide, deschide focul asupra colegilor de la el din școală. Spre deosebire de celelalte momente care vor fi prezentate în zilele viitoare, Ali Deac are avantajul unui spectacol, bine construit, care nu lasă nicio secundă aerul de improvizație. Ceea ce-i lipsește însă este tocmai prezența în propria poveste, lăsând în permanență impresia că-i este total exterioară, că recită un text bine învățat și cam atât.

Al doilea concurent a fost Andreea Darie, cu monodrama „Două piese cu o femeie” după Franz Xaver Kroetz, în regia lui Ion Mircioagă, de la Teatrul 7 din Iași. Împărțit în două momente, construite în jurul poveștii unei femei singure, care într-o seară, ascultând radioul aude o melodie care o întoarce în timp, spectacolul suferă de coerență la nivel stilistic. Dacă în prima parte totul este bazat pe gest și pe tăcere, într-o cameră goală, în care nu se aude decât muzica de la radio și singurătatea crește și se construiește frumos, ca o pânză de păianjen, în jurul unei femei care nu-și găsește locul și ale cărei gesturi încearcă să umple un gol de neumplut, în cea de-a doua parte tot mirajul se rupe. Cu un copil în brațe, într-un compartiment de tren, aceeași femeie îi vorbește bebelușului minute în șir expunându-i propria poveste, adulterul, îi spune despre bărbatul care-i e tată și spre care îi poartă acel tren, un bărbat însurat care s-ar putea să nu fie în gara unde vor coborî ei… Andreea Darie nu găsește însă nicio clipă tonul potrivit în această a doua parte, e stridentă și total necredibilă, iar momentul pare nu mai mult decât un exercițiu greșit de actorie de la clasă. Gesticulează mult și abundent, ca să acopere un gol pe care nu știe cum altfel să-l umple și, prin urmare, finalul, în care se întoarce în lumea propriilor tăceri devine și el necredibil și lipsit de sens…

Iulia Verdeș a fost cea de-a treia concurentă și singura care a venit la Bacău cu un spectacol bine construit. Exact acel tip de spectacol care cred că-i lipsește acestui concurs, pe care, din păcate, cei mai mulți dintre concurenți îl tratează ca pe un fel de… casting. Meritul Iuliei Verdeș este că a propus o montare adevărată, „Before Breakfast” după Eugene O’Neill, în regia lui Constantin Florescu, de la Teatrul Ariel din Râmnicu Vâlcea. Plasat într-o zonă de absurd bine controlat de actriță, a cărei construcție e milimetrică, spectacolul a rămas, pentru mine, spectator al Bacău Fest Monodrame, cea mai bună prezentă din concurs, tocmai pentru felul cum a controlat în permanență actrița trecerile de la real la absurd și înapoi, pentru strania irealitate pe care a creat-o în scenă, într-un text nu tocmai comod.

Simona Codreanu, în simpaticul Pub Valhalla, unde și-a susținut recitalul „Gări înlăcrimate: fragmente dintr-un vodevil inexistent” după Cehov, în regia Nicoletei Dănilă, a adus cu ea o energie care o bună parte din timpul cât s-a desfășurat a plasat-o în topul clasamentului meu personal. Însă… după ce a și-a epuizat această energie desfășurată din plin în mijlocul spectatorilor din Pub, după momente de frumoasă interacțiune cu publicul, Simona Codreanu a început să scadă ritmul… Și asta pentru că – a fost evident – și-a construit cea mai mare parte a momentului tocmai pe această interacțiune, fără să țintească spre un punct culminant real înspre care s-o conducă textul sau propria interpretare. Și, la un moment dat, după ce surpriza s-a dus, toate textele lui Cehov au început să pară pur și simplu recitate… cu mici momente în care o nouă dezlănțuire de magie și energie personală o ridica puțin deasupra. O actriță cu un evident talent și, mai mult decât atât, cu magie, ceea ce e lucru rar (chiar dacă ar trebui să corecteze mici probleme de dicție și să aibă mai mare grijă la a-și potrivi vocea, în așa fel încât în momentele de șoaptă să se audă din toate punctele sălii), Simona Codreanu a pierdut la Bacău și pentru că și-a construit greșit momentul: de sus în jos…

În ultima seară de concurs, Alex Buescu a prezentat „Opiniile unui clovn” după Heinrich Boll, în regia Ancăi Maria Colțeanu, de la Teatrul Luni. Mai degrabă neinspirat, cu o voce care n-a trecut de primele două rânduri ale aceluiași Pub Valhalla, Alex Buescu a fost o prezență ștearsă în concurs, momentul lui suferind de o severă lipsă de ritm și de lungimi nejustificate, reușind prea puțin să țină ritmul cu propriul personaj și chiar mai puțin să fie credibil în această frumoasă poveste a clovnului provenind dintr-o familie înstărită, dar care alege să devină vagabond, o poveste de a cărei suprafață nu reușește să treacă.

Valentina Zaharia, pe ideea „cei din urmă vor fi cei dintâi”, a câștigat aprecierea juriului cu monologul ei „Venus și Adonis”, după Shakespeare, în regia Ioanei Petre, construit la Teatrul Mignon din București. Câștigătoare a trofeului Bacău Fest Monodrame din acest an, Valentina Zaharia a câștigat în primul rând prin dicție și prin frumoasa rostire a versului shakespearian, lucru atât de rar într-o generație de actori care suferă de probleme de dicție cronice. Așadar, cu o tehnică bună, actrița a convins. Deși, personal, cred că o doză în plus de magie, mai ales într-un asemenea text și mai ales cu o muzică precum cea din spectacolul ei, n-ar fi stricat, căci cu cine s-ar însoți tehnica mai bine decât cu farmecul…?!

Bacău Fest Monodrame include și un concurs de dramaturgie – evident, tot monodrame – care a fost câștigat de Elise Wilk, cu care vă propunem un interviu în numărul viitor. Și, desigur, concursul de dramaturgie e un bun prilej pentru o nouă discuție despre ce și cum se scrie în teatrul românesc. Tot în numărul viitor…