„Se poate glumi?”, se întreba Caragiale acum peste o sută de ani, consolând şi consolându-se cu îngăduinţă paternă încă, la acea vreme, cum că neamul nostru nu e mai rău ca altele, doar „nedospit” şi „nefăcut” deocamdată. „Se poate – când ai de-a face cu oameni sănătoşi. Nu se poate – cu oameni bolnavi”, răspundea el. „Se poate – cu oameni veseli şi bine dispuşi. Nu se poate – cu oameni posaci şi mâhniţi. Se poate – cu oameni de spirit. Nu se poate – cu oameni proşti. Se poate – cu literaţi şi artişti. Nu se poate – cu gloabe literare şi artistice.”
Dacă neamul „a dospit” în cei o sută de ani e vizibil cu ochiul liber şi, în principiu, e o discuţie cu final deschis şi depinde pe cine întrebi. Dacă astăzi „se poate glumi”? Aici lucrurile sunt ceva mai complicate, dar e suficientă o privire în jur şi răspunsul devine limpede. Trăim într-o lume unde publicul se împarte în publicuri care caută fie morbidul, fie distracţia, şi, mai rău, morbidul a devenit o formă de distracţie. Lanţul e simplu. Teatrul e „oglinda societăţii”, societatea este supusă unei tendinţe generate de mass-media, iar mass-media, la rândul ei, se supune gustului publicului. De aici, o viciere permanentă şi în lanţ a gustului pentru ceea ce numim „divertisment”. În fond, o mutaţie a termenului. Gustul pentru divertismentul de calitate se stinge încet şi sigur, la umbra unei forme-hibrid de divertisment, hrănit de producţiile sub-culturale ale televiziunilor, iar asta face ca tot ce înseamnă comedie adevărată în teatru să nu mai aibă haz…
Vara asta în Bucureşti există un festival dedicat lui Caragiale, care se desfăşoară în Centrul Vechi şi într-un spaţiu special amenajat, la tearasa La Conu Iancu, undeva lângă Hala Traian. Momentele şi schiţele lui Caragiale, plus cuplete de la Union, s-au jucat acolo aproape în fiecare seară. În cele câteva vizite, am descoperit un public mai degrabă indiferent, atent la mâncarea din farfurie şi privind la „comèdii” cu o superioară înduioşare, ca la o formă de divertisment de muzeu, prea lights pentru el. Şi e normal, în condiţiile în care posturile de televiziune servesc zilnic porţii uriaşe de divertiment tâmp, de doi lei, ştiri despre Bahmu care s-a certat cu Prigoană, care Prigoană a spart televizorul, care Prigoană „îi e frică” de Bahmu, care Bahmu „îl face” infantil etc. etc. etc., emisiuni aşa-zis amuzante, cu glume care jignesc inteligenţa şi, în acelaşi timp, o amorţesc.
Pe acest fond, ştirea săptămânii, desfiinţarea TVR Cultural, se înscrie într-o zonă de „normalitate” aproape previzibilă. Singurul post TV care nu fusese atins de această molimă a prostului-gust, unde existau încă filme, concerte, emisiuni despre teatru, spectacole înregistrate, divertisment de arhivă etc. îşi va înceta emisia. Trăim într-o ţară în care a te ocupa de cultură a devenit ceva penibil. Cotidianele îşi desfiinţează paginile de cultură sau reduc spaţiul, revistele culturale sunt pe cale de dispariţie, iar cine vrea să se ocupe de cultură e „pe barba lui”. S-a ajuns la situaţia fantasmagorică în care, ca să produci ceva în această zonă, trebuie să plăteşti, nu să fii plătit. Să-i plăteşti pe cei care conduc instituţii, ziare etc. ca să poţi scrie. A te ocupa de cultură a devenit un moft, nu o ocupaţie…
În aceste condiţii, întrebarea lui Caragiale, dacă se poate glumi, capătă alte sensuri în lumea noastră, după o sută de ani. La fel şi răspunsurile. Azi se glumeşte prea mult, dar cu totul altfel… Se glumeşte tocmai cu „oameni posaci şi mâhniţi”, „cu oameni proşti”, „cu gloabe literare şi artistice”, şi glumele sunt în consecinţă!