La ora actuală, există în București cel puțin trei spectacole bune care abodează cu deschidere și cu finețe teme tabu, toate legate de sexualitate, fără să se pună în slujba unui mesaj moralizator/ acuzator, fără să arate cu degetul spre un verdict. Sunt spectacole cu poveste și cu idee și fiecare se joacă aproape de spectatori într-o sală mică, unde comunicarea cu publicul se face altfel, mai direct, mai aproape, decât într-un spațiu strict convențional. Vorbesc despre „Blackbird”, în regia lui Andrei și a Andreei Grosu, la UNTEATRU, despre recentul „Cokoși” de la Teatrul Act, în regia lui Horia Suru, și despre „Cum am învățat să conduc”, spectacol pus în scenă de Eugen Gyemant la Sala Mică a Teatrului de Comedie.
Și acesta din urmă, văzut de mine la câteva luni de la premieră, pornește de la textul unei scriitoare contemporane, Paula Vogel, pe care regizorii din România încă nu au descoperit-o – o voce puternică, o voce care nu se teme de confesiune și recunoaște ponderea autobiografică a propriilor texte, o voce care deranjează, căci pășește în zone periculoase, apasă pe butoane emoționale care pot trezi monștrii cu chip de om adormiți în noi etc. Așadar, un text puternic, și de data aceasta, cu o poveste spusă profesionist, cu grijă la detalii, cu personaje verosimile dintr-o Americă a anilor 1960, dintr-o lume cuminte și deloc bogată, dintr-un Maryland unde nefericirea se ține scai de oameni și evadarea este visul comun – evadarea dintr-o familie neînțelegătoare, dintr-o societate strâmtă și crudă, dintr-o viață care nu-i oferă mai nimic celui care o trăiește.
Familia pe care a construit-o pe scena de la Sala Nouă Eugen Gyemant este așa – naivă și înduioșătoare în grobianismul ei, firească în scenele ei de grup, tristă pentru adolescenta care se sufocă în acest mic univers carceral. Însă Mititica vrea altceva și Ioan Anastasia Anton o joacă astfel încât să simți că ea este mereu în altă parte. Fizic e acolo, foarte aproape, dar atât… Altfel, Mititica e mereu departe, probabil undeva unde mamele vorbesc altfel despre sex cu fiicele lor, unde tații sunt prezenți și joacă un rol în viața propriilor copii, unde adolescenții pot avea intimitate și viața se poate trăi în alte ritmuri. Cumva, inexplicabil, dar atât de psihanalizabil, drumul ei către libertate, către adevăr, poartă o vreme numele Unchiului Peck, soțul mătușii, bărbat online casino matur, însingurat și singur, purtător de cicatrice sufletești rămase din război, omul care cunoaște și iubește mașina mai mult decâr orice pe lume și vrea să-și dăruiască această cunoaștere de preț, semn suprem de afecțiune…
O afecțiune care ia formele unduitoare ale trupurilor de femeie și de bărbat întâlnindu-se în mici gesturi cotidiene, aparent lipsite de semnificație, ciocnindu-se în întâlniri cu un potențial erotic ce plutește în aer, contopindu-se în momente ce scapă de sub controlul rațiunii care cenzurează – unchiul Peck și Mititica, doi însigurați, se regăsesc precum Lolita și Humbert Humbert din celebrul roman al lui Nabokov, energia sexuală se insinuează de la prima scenă, prefigurând urmele dureroase pe care le va lăsa. Unchiul Peck se strecoară firesc în lumea adolescentei – inocent, binevoitor, ocrotitor, cumva patern. Mititica se strecoasă la fel de firesc în lumea bărbatului matur – inocentă, binevoitoare, primindu-i și cerându-i ocrotirea, mărturisindu-i dramele, dezvăluindu-i sub clar de lună frământările și nefericirile, invitându-l să ia parte la zbaterile ei de tânără zburdalnică aflată în căutarea unei vieți. Ioana Anastasia Anton alunecă abil pe diverse fațete ale personajului ei, sugerând deopotrivă grația și perversitatea, nevinovăția și vinovăția, dubla ipostază a personajului, care e și pradă, și vânător. O face cu farmec și energie, fără să forțeze, fără să falsifice.
După Premiul Gopo pentru Cel mai bun actor în rol principal, pentru prestația lui din filmul „Toată luma din familia noastră” regizat de Radu Jude, Șerban Pavlu pare că se întoarce la teatru și creează un personaj splendid, în care se ascunde o lume pe care doar ne-o sugerează, o lume care nouă, spectatorilor, ne rămâne inaccesibilă – tăcut și stângace, așezat într-o viață care nu-l încape, un bărbat care spală vasele și susține c-o face cu plăcere, un soț despre care avem vrea puțin date, un copil mare, cu ochi triști, care tânjește după Mititica, după momentul începuturilor, după frumusețea pierdută. Unchiul Peck, înstrăinatul, și totuși animalul de pradă care adulmecă pofticios instinctele ce se trezesc în adolescenta dornică să plece departe, să se rupă de mica și nefericita lume a familiei, devine protagonistul seducător al acestui destin. Cumva, dramaturgul îi refuză calitatea de protagonist al propriei lui vieți și-l pune să joace acest rol, ingrat, pervers, cu consecințe dramatice, în viața unui tinere dezorientate, care nu știe drumul bun și drumul rău. Lecția de șofat, de exemplu, ne arată doi profesioniști reali ai scenei, care funcționează foarte bine împreună, ceea de, de altfel, este valabil pentru toată distribuția spectacolului. Și, apropo de actorie, când mergeți la spectacol priviți cu atenție lecția de pescuit.
Și, de altfel, priviți cu atenție toate instanteneele din care se compune povestea de scenă – instantanee de efect, în general scurte, ritmate, cu scene în doi, monologuri și scene de grup bine dozate și alternate. Veți vedea un grup omogen, în care nicio individualitate nu are de suferit. Delia Nartea (Mătușa Mary/ Bunica/ Judy) își pune la lucru experiența, farmecul și ironia și construiește trei personaje credibile, Smaranda Caragea (Mama/ Sally) întruchipează cu nerv și cu siguranță două identități feminine, iar Alexandru Conovaru (Bunicul/ Jerome/ Chelnerul) propune trei personaje conturate cu măsură. Nimic strident nu pătrunde în acest spectacol simplu și sincer, adaosurile metaforice lipsesc și în general lipsesc excesele, decorul merge la sigur, folosind sugestia transparentă și decupând un instataneu dintr-o lume americană precară, viul se naște, destinele se mișcă, stările se creează încă din primele minute. Și toate sunt, desigur, semnele unui lucru bine făcut. Iar lucrul bine făcut, pentru spectatorul de azi, este acela care nu spune ce e bine și ce e rău, ce e curat și ce e murdar, ce e frumos și ce e urât, preferând să facă o încercare de a înțelege și de a merge dincolo de suprafețe.
Teatrul de Comedie
„Cum am învăţat să conduc” de Paula Vogel
Traducerea: Eugen Gyemant
Regia: Eugen Gyemant
Scenografia şi afişul: Tudor Prodan
Distribuția:
Unchiul Peck: Șerban Pavlu
Mititica: Ioana Anastasia Anton
Mătuşa Mary/ Bunica/ Judy: Delia Nartea
Mama/ Sally: Smaranda Caragea
Bunicul/ Jerome/ Chelner: Alexandru Conovaru
Foto Corina Constantinescu
Spectacol nerecomandat copiilor sub 14 ani.
Print