Cum am învăţat să conduc este un text dramatic scris în logica poeziei, iar spectacolul montat de Eugen Gyemant reuşeşte să-i fie perfect adecvat. Sporindu-i cu rigoare – deloc paradoxal! – poezia. „Eu scriu doar despre lucruri care au un impact direct asupra vieţii mele. (…) Iar dacă oamenii se supără, asta înseamnă că piesa funcţionează” – mărturiseşte Paula Vogel.
Cu Premiul Pulitzer obţinut în 1998 pentru How I Learned to Drive (1997), Paula Vogel a câştigat şi recunoaşterea internaţională. Datorată, îmi place să cred, nu numai acestei întâmplări fericite, ci, în parte, şi faptului că, fără să-şi propună în mod programatic o temă, alege zone sensibile, dificil de abordat, dar care au darul să fie resimţite cu acuitate: de la abuzul sexual la prostituţie sau homosexualitate, cu toate consecinţele lor psihologice şi sociale. Şi, mai ales, pentru că, stăpână pe mijloacele naraţiunii şi ale arhitecturii teatrale, îşi permite să fie brutal de sinceră, dar, în acelaşi timp, desăvârşit imaginativă – motiv pentru care eu, ca spectator sau doar cititor, chiar dacă nu am trăit în real o anumită situaţie, o pot înţelege, mi-o pot reprezenta şi o pot trăi deplin în convenţie. Creator prolific, ea a început să publice la jumătatea anilor ’70. Construieşte solid. Divers. Pare a-şi fi asumat, cu discernământ maxim, lecţia structuraliştilor şi, cu umor tandru, pe cea a postmodernismului – aşa cum analizează… critic felul în care erau tratate femeile în piesele lui Shakespeare (Desdemona, A Play about a Handkerchief, 1979).
Înainte de toate vreau să spun că Paula Vogel este un scriitor care a învăţat alfabetul scrisului dramatic care acum i-a devenit primă natură. Cititorul, spectatorul pieselor sale aduse pe scenă o cred. Trăiesc povestea pe care ea o spune, conducând cu rigoare fluxul amintirilor, mutatis mutandis, acel stream of consciousness pe care ni l-au dat Virginia Woolf, James Joyce sau Marcel Proust.
De la piesa scrisă la semnul teatral, demersul funcţionează, într-adevăr, perfect. Regizorul Eugen Gyemant rezonează cu dramaturgul. Par a avea aceeaşi plămadă livresc-senzorială. Plus aceleaşi preocupări. Oare întâmplător Gyemant a pus în scenă Oleanna lui David Mamet? Retoric! John şi Carol: el, profesor universitar – evident, căsătorit –, ea, o studentă incapabilă de performanţa minimă solicitată de un examen obişnuit. Biroul devine câmp de luptă. Nu mai are nicio importanţă cine câştigă. Oare întâmplător Gyemant îl re-interpretează pe Woody Allen (a pus Bullets over Lipsani, nu-i aşa? – o dramatizare după fabulosul regizor de film, postmodern, vorba domnului Jourdain, fără s-o ştie)? Mai mult, l-a adus pe Julius Caesar într-un bar. Şi mai amintesc doar Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte sau Viţelul de aur, dramatizate, re-interpretate, actualizate la Godot Café-Teatru şi, respectiv, ArCuB. Eugen Gyemant decupează, dar nu striveşte corola de minuni a textului dramatic. Decupează prin sunet, ecleraj şi, cinematografic, prin stop-cadru trei planuri: cel al „manualului de conducere rutieră” (simbolic şi cu titlu de capitol), cel al povestirii reprezentate (Darstellung, în sens brechtian) şi cel al întâmplării hic et nunc (impresionant, ataşant pentru spectator). Mai mult decât despre impact emoţional al abuzului sexual sau al incestului asupra personalităţii unei tinere (aşa cum se străduiesc exegeţii americani să demonstreze), în spectacolul Cum am învăţat să conduc – de Paula Vogel şi Eugen Gyemant – este vorba despre Imposibila Iubire. Definitivă. Calcinatoare.
„Într-o lume imaginară, de păpuşi Barbie, o Americă a anilor ’60, se desfăşoară pe ascuns o relaţie interzisă. Descoperim însă că limitele dintre inocenţă şi perversitate sunt greu de stabilit, iar relaţiile dintre oameni sunt mult prea complexe pentru a putea fi împărţite în categorii. Explorarea propriei memorii devine o coborâre în infern, în căutarea traumei iniţiale şi a unui eveniment care să dea sens întregului. Printr-un proces asemănător celui psihanalitic, spectacolul ne comunică zonele cele mai delicate ale intimităţii unei alte fiinţe, însă, pentru a o face, este mai întâi nevoie de o lecţie.”– spune Eugen Gyemant. Totul, reiterez, în logica poeziei. Şi în scenografia lui Tudor Prodan – colaborator constant al regizorului –, care serveşte excelent unei viziuni integratoare. Sarcina actorilor a fost una provocatoare. Delia Nartea în rolurile: Mătuşa Mary, Bunica şi Judy. Mereu alta, de fiecare dată adevărată. Până la lacrimi, propriile ei lacrimi chemând lacrimile spectatorului (ale spectatoarei, mai ales). Detaşare şi implicare până la identificare. Slujindu-l pe Brecht, dăruindu-se lui Stanislavski. Smaranda Caragea: vocea „manualului de conducere rutieră” şi mama, şi Sally. Cu umor pe muchie de cuţit şi cu inteligenţa de a nu cădea în vulgaritate şi nici măcar în derizoriu. Alexandru Conovaru, corect şi foarte simpatic în credibilii (fără urmă de îndoială) Bunicul, Jerome şi Chelnerul.
Unchiul Peck (Şerban Pavlu) şi Mititica (Ioana Anastasia Anton) fac paradigmă aparte. Ei vorbesc despre povestea lor şi o trăiesc. Lor li se datorează empatia spectatorului. Vânat/vânător, Mititica face jocurile – până dincolo de final. Actriţa chiar este delicată ca o albăstrea, puternică şi rezistentă ca măceşul peste iarnă şi perversă ca o liană. Graţie, voce bine impostată şi inteligenţă a rostirii – în paranteză fie spus, o excepţie în peisajul actoricesc actual. Ştefan Pavlu nu numai că îşi înţelege perfect rolul, dar pare a şi-l îmbrăca direct peste ecorşeu. Sigur, regizorul speculează vizual-senzual diferenţa de talie dintre protagonişti, adaptând atitudinea personajelor în funcţie de acest parametru. Cu impact asupra spectatorului. Ştefan Pavlu şi Ioana Anastasia Anton – nu personajele lor care, poate, ar vrea să spună altceva – ne fac să credem că, până la urmă, nicio iubire nu e nepotrivită, ci se naşte în condiţii neprielnice din pricina cărora e sortită – dintru început, pleonastic – distrugerii, autodistrugerii. Morţii. Remarcaţi, vă rog, că despre Eugen Gyemant nu am spus că este un regizor „tânăr”. Nici despre Ioana Anastasia Anton nu am vorbit în poncife: „tânăra actriţă” etc. Pentru că tinereţea nu funcţionează nici ca atu, nici ca scuză.
Se cuvine să spun că NOI la Sala NOUĂ este programul prin care se continuă cel cunoscut sub genericul COMEDIA ŢINE LA TINEri. Se susţine astfel obiectivul Teatrului de Comedie, acela de a-i sprijini pe tinerii creatori. Cărora directorul George Mihăiţă le-a dedicat un spaţiu de invidiat, pe strada Sfânta Vineri, un spaţiu congruent cu una dintre cele mai interesante galerii de artă contemporană: Galeria Atelier 030202, destinată tinerilor artişti vizuali interesaţi de experiment şi de noile media.
Foto Corina Constantinescu