„Orice e posibil. Eşti la teatru“, scrie o studentă. „Teatrul meu este o oglindă. O oglindă veche, zgâriată, cu geamuri sparte. Merg la teatru pentru a mă privi printre aceste bucăţi de geam sparte“, mărturiseşte alta. „Original“ şi „viu“, iată adjectivele cu care o altă studentă descrie teatrul pe care vrea să-l vadă. Brookian înainte de a-l fi citit pe Peter Brook, poate?
Acestea sunt câteva gânduri ale studenţilor din anul I la Secţia Teatrologie din Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale din Bucureşti, rugaţi să dea o definiţie personală a expresiei teatrul ideal… Sunt gânduri simple, unele înduioşătoare, altele surprinzătoare, despre ce înseamnă teatru, obiectul acela imaterial pe care-l vor studia câţiva ani. În răspunsurile lor, pe care le reproducem în continuare, descoperim cuvinte-cheie: „emoţie“, „poveste“, „eu“, „artă“, „instituţie“… Întrebarea este, desigur, cum vor arăta răspunsurile lor la aceeaşi întrebare peste trei ani, când îşi vor încheia studiile.
Bianca Trifan: „O provocare constantă, o provocare a misterului“
„De ce merg la teatru? Care ar fi teatrul ideal? Teatru… Teatru… Teatru… Cred că niciodată nu am stat să mă gândesc mai profund la ceva ce iniţial părea atât de simplu. Acum, stând şi gândindu-mă mai bine, îmi dau seama că mi-ar plăcea orice fel de teatru, chiar mi-aş dori să văd câte puţin din toate, căci pe toate nu pot să le văd nici dacă insist. Vreau să văd spectacole care să provoace în mine sentimente puternice, care să mă facă să râd sau să plâng, vreau să văd şi spectacole care nu mi-ar plăcea, pentru că aşa aş descoperi ce îmi place. Momentan, nu mi-am creat o imagine a idealului (dacă o pot numi aşa). Acum mă aflu în faza în care descopăr, iar eu consider că misterul e mult mai bine descoperit, atunci când îl adânceşti, atunci când îl cercetezi tu şi îi găseşti o semnificaţie proprie şi personală. Nu îmi plac teoriile, ştiinţele exacte, gândirea lui Blaga fascinându-mă şi simţind că mă regăsesc în ea. Aşadar, teatrul este pentru mine o provocare constantă, o provocare a misterului. De mic copil îmi puneam întrebări atunci când mergeam la teatru, întrebări ce au crescut ca număr odată cu vârsta, întrebări al căror răspuns l-am aflat sau întrebări care mă macină încă. Am ajuns să simt teatrul ca pe o parte din mine, este locul în care mă regăsesc, locul în care mă simt bine, locul căruia simt că-i aparţin. Sunt curioasă, sunt romantică, iar uneori şi laşă… dar simt că teatrul m-a ajutat şi mă ajută să mă dezvolt ca om, mă ajută să descopăr şi să mă descopăr.
Oana Bogzaru: „Eşti în teatru, deci inevitabil vei fi surprins“
„Există teatru ideal? Deşi nu e frumos să se înceapă cu o întrebare retorică, altă soluţie se pare că nu-mi rămâne.
Pătrunzi în sală, e semiîntuneric, roşeaţa de pe scaune pare că se prelinge în obscur, e linişte, curând va începe ceva. Nu ştii ce te aşteaptă în obscur, în afara luminii. Ai speranţe că nu vei fi dezamăgit, că vei obţine o întrebare sau, poate, un răspuns, cu puţin noroc. Ai emoţii, te gândeşti că poate te vei trezi în burta unui peşte sau cu apa până la gât, în mijlocul unui potop. Ideea este că orice e posibil. Eşti în teatru, deci inevitabil vei fi surprins.
Se ridică apoi cortina, te aşezi comod în scaun. Începe. Un drum de ţară şi un copac. Atât. Doi bătrâni apar din întuneric, vorbesc fără noimă, nu înţelegi nimic. Cică îl aşteaptă pe Godot. Te foieşti în scaun, te gândeşti la Godot. Cine e? Ce sens are el pentru cei doi oameni? Amâni răspunsurile, căci personajele devin din ce în ce mai afectate. Se gândesc la sinucidere. De ce să se sinucidă, dacă nici măcar nu s-au chinuit să-l găsească pe Godot, dacă nu au acţionat, dacă pur şi simplu aşteaptă?
Se aprinde lumina, spectatorii aplaudă. Pleci acasă şi brusc te întrebi: şi eu îl aştept pe Godot? Poate la metrou sau în restaurant. Dacă aşteptarea ucide orice impuls de a face, de a căuta? Dar metroul întârzie, autobuzul la fel, la pâine e coadă şi aşteptăm. Teatrul ideal e oriunde în viaţă. Pe scenă, în schimb, e concentrat, „colorat” artistic. Or, realitatea nu e întotdeauna artistică… “
Lavinia Şerban: „Un teatru în care şi tăcerea să vorbească“
„Teatrul pe care vreau să-l văd este egal cu un ansamblu de cuvinte, oameni, joc actoricesc, idei regizorale, elemente de decor, care să alcătuiască un tot, dar în acelaşi timp fiecare cuvânt, om, mod de a interpreta, fiecare idee regizorală, fiecare element de decor să exprime ceva individual, să poată fi văzut ca o bucată tăiată din piesă, un teritoriu autonom, care alcătuieşte în final un ansamblu, iar acest ansamblu – spectacolul propriu-zis – să exprime (să ilustreze) esenţialul fiecărei idei exprimate prin acel cuvânt, acel om, acel mod de a juca, acel decor. Vreau să văd un teatru în care şi tăcerea să vorbească. “
Cristina Constantin: „Mă gândesc la teatru ca instituţie“
„În primul rând, mă gândesc la teatru ca instituţie şi cred că este foarte important ca şi spaţiul în care se vor transpune nenumărate poveşti să fie „perfect”. Mi-aş dori ca teatrul „perfect” să fie teatrul ce exprimă artă chiar şi prin grandoarea şi structura pereţilor. De asemenea, aş vrea ca marea problemă a spectatorilor în legătură cu posibilitatea de a vedea întreaga scenă să fie rezolvată. Din clipa în care intri pe uşa teatrului să se creeaze un spaţiu elegant, grandios, confortabil, pentru că aşa se va schimba şi atitudinea celor care calcă pragul acestei instituţii.
Voi trece acum de la faptul că aş dori un spaţiu propice, cu aparatura necesară, la ceea ce aş dori de la un spectacol, din primul până în ultimul moment. Aşadar, pentru că şi promovarea este importantă, mi-ar plăcea ca afişele să fie create cu responsabilitate, cu imaginaţie, pentru că oamenii se lasă îndrumaţi de senzaţia pe care ochiul o transmite. În continuare, dorinţa de a vedea actori instruiţi, pasionaţi, care să transmită şi mai ales să ardă de dorinţa de a transmite, coordonaţi de oamenii din spatele lor, regizor, scenograf… Nu aş putea să impun sau să-mi imaginez o structură care trebuie respectată, pentru că plăcerea de a mă lăsa surprinsă este mult mai mare, însă cu siguranţă mi-ar plăcea ca după spectacol oamenii să fie suficient de disciplinaţi, încât să iasă în linişte şi să digere tot ceea ce s-a întâmplat. Cam astea sunt aşteptările pe care le am de la ceea ce înseamnă „teatru”.
Marius Mihai: „Cât mai puţine elemente exterioare“
„Spectacolul ideal este punerea în scenă a oricărui tip de text, dar care să aibă cât mai puţine elemente exterioare ce ar putea abate atenţia spectatorului sau a actorului.
Ideea de „trupă” (de teatru), nu neapărat instituţionalizată, poate da roade atâta timp cât există sau ia naştere o coeziune între membri şi nu apar conflicte între generaţii, opinii, orgolii.
Teatrul „de caravană”, „mobil” ar fi o opţiune la cel de stat… unde publicul să stea ceva mai aproape de spectacol.“
Livia Stoica: „Teatrul meu este o oglindă cu geamul spart“
„Teatrul meu este o oglindă. O oglindă veche, zgâriată, cu geamuri sparte. Merg la teatru pentru a mă privi printre aceste bucăţi de geam sparte. Mă duc la teatru pentru a găsi ceva printre acele „cioburi” cu care încearcă regizorul să refacă oglindă spartă. Şi acel „ceva” pe care îl caut este emoţia. Este povestea unui personaj interpretat de cineva care la rândul lui se priveşte într-o oglindă spartă şi care se foloseşte de cioburile personale pentru a crea un personaj. Teatrul meu nu arată ca o oglindă cu sticlă limpede şi curăţată cu spray de geamuri. Nu este un teatru al cruzimii. Teatrul meu este o oglindă cu geamul spart pentru că eu trebuie să mă privesc printre cioburi şi să-mi doresc să mă recompun. Teatrul meu trebuie să-mi dea ceva. Dorinţa şi tăria de a privi în mine.“
Andreea Rîmniceanu: „Original, viu şi cu oameni care îşi dau interesul şi fac cu pasiune TEATRU“
„Original, viu şi cu oameni care îşi dau interesul şi fac cu pasiune TEATRU. Acestea sunt cuvintele cele mai potrivite pentru a descrie teatrul meu ideal, teatru ce cred că există, având chiar un exemplu concret a ceea ce înseamnă „teatrul ideal” – Jocuri în curtea din spate.
Mie ceea ce îmi transmit actorii şi emoţiile ce le am când sunt acolo, pe scenă, mi se pare o magie, ceva inexplicabil. Miraculos, însă, mi se pare atunci când actorii te fac să reflectezi asupra propriei vieţi, asupra propriilor gânduri şi gesturi, timp de două ore, timp în care ei de cele mai multe ori ne expun vieţile noastre pe o scândură. Sub lumina reflectoarelor, fără nicio jenă. Expunând astfel adevărul gol-goluţ pe care eşti nevoit să-l priveşti fix în ochi. Acesta este teatrul meu ideal şi teatrul meu există!“
Print