Cum au schimbat legionarii fața lumii. Călătorie în Bucureștiul anului 1941

Bucureștiul anului 1941. Mihail Sebastian, Nae Ionescu, Contesa Waldeck, Ion Antonescu, Horia Sima. Bucureștiul în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Legionarii, evreii, Școala Ciocanul, Sinagoga Mare, Profesorul, Căpitanul, „De două mii de ani”, Athénée Palace, Palatul Telefoanelor, Teatrul Barașeum. Bucureștiul nevăzut, ascuns sub straturi de existențe, lumi și clădiri noi, mall-uri și clădiri de sticlă. Bucureștiul unui alt timp. Bucureștiul dispărut. Geografia unui alt timp.

Sunt sigură că oricine a visat măcar o dată în viață la o călătorie în timp. Ei bine, spectacolul lui Alexandru Berceanu, „București 41 – Tur Retur”, realizat de Teatrul Evreiesc de Stat împreună cu ArCuB, este o călătorie în timp. Și, întâi de toate, este o experiență. Am s-o spun de la început: „București 41–Tur Retur” e o superbă lecție de istorie, pe care ar trebui s-o vadă cât mai mulți tineri din Bucureștiul anului 2016. Are un scenariu bine scris de Andreea Chindriș, Alexa Băcanu şi Alexandru Berceanu, cu doze bine gândite de informație și poveste, e viu, e puternic, e un tip de teatru documentar diferit de cel practicat în acest moment pe scenele din România. Spectacolul se desfășoară în mai multe spații din București, începe chiar pe scena Teatrului Evreiesc, te poartă apoi, cu autocarul, prin Bucureștiul toamnei anului 2016, spre anul 1941, prima oprire fiind Palatul Telefoanelor, a doua cartierul Dudești, a treia Sinagoga Mare și înapoi în Teatrul Evreiesc. Timp de aproape patru ore, în funcție de trafic.

Am văzut spectacolul în cea mai friguroasă seară din această toamnă. Cu vânt rece, tăios, cu miros de zăpadă, iar asta a adăugat cu siguranță o notă în plus la felul cum a fost receptată întreaga producție.

Prima scenă – Teatrul Evreiesc

Prin coridoare labirintice, publicul e condus de Andreea Chindriș, ghidul spectacolului, spre scenă, prin fața cabinelor cu ușile deschise, în care fiecare aruncă priviri curioase, într-o clădire a teatrului de curând renovată. Pe scenă sunt așezate câteva scaune, iar în spate se zărește puțin sala, în întuneric. Câteva obiecte de decor înghesuite în spatele scenei, parcă din alte spectacole. În centru, o masă și un trunchi de copac uscat. Winston Churchill și Contesa Waldeck, interpretați de Marius Rizea și Anka Levana, îmbrăcați după moda vremii, dar purtând pe sub guler un fel de colier din lumină albă, semn că nu fac parte dintre cei vii.

Aduc cu ei un obiect ciudat și pornesc o dispută: ar trebui sau nu să intervină în viitor? Preocuparea lor: algerile din Germania anului 2017. O dronă zboară pe deasupra spectatorilor și proiectează imagini neclare. Aparatul de călătorit în timp le permite celor care-l folosesc să vadă diverse lucruri, dacă setează data și locul. Li se alătură Nae Ionescu, interpretat de Liviu Lucaci, și Mihail Sebastian, interpretat de Andrei Bibire. Apoi, pe rând, Rabinul Guttman, Doamna Brickman și Marietta Sadova. Imaginea lumii anului 1941 se conturează vag în această primă scenă, problemele și spaimele acelor ani, dramele și traumele care au supraviețuit aproape un secol. Și chiar dacă, în ceea ce privește interpretarea, această primă scenă are ceva probleme de asumare, actorii rămân la un prim nivel de interpretare, are stângăcii și un ritm insuficient susținut, ea creează totuși un orizont de așteptare… Din Teatrul Evreiesc, publicul e invitat în autocar. Și începe călătoria. Acesta e și punctul în care spectacolul pare să-și găsească adevăratul ritm.

În autocar spre Palatul Telefoanelor

Poveștile Andreei Chindriș te întorc înapoi în anul 1941. În timp ce pe geamul autocarului vezi Bucureștiul toamnei lui 2016, în spatele lui încep să se ițească imaginile unui alt timp, care se suprapun interesant. Nae Ionescu și prefața la „De două mii de ani”, teribilele lui cuvinte din textul rămas celebru până azi, cuvintele lui Mihail Sebastian din Jurnalul publicat de-abia la sfârșitul mileniului. Bucăți întregi din vechiul oraș sclipesc printre luminile mașinilor. Povești despre Hitler, depre legionari și comuniști, Palatul Regal și Athénée Palace, unde locuia contesa Waldeck, Calea Victoriei văzută prin ochii ei, iar apoi Palatul Telefoanelor, unde se va desfășura a doua parte din spectacol. În frigul teribil, pe o Calea Victoriei aproape pustie la ora șapte seara, pe clădirea Palatului Telefoanelor sunt proiectate imagini care, din nou, conturează un timp dispărut: titluri de ziare, Plugușorul Antisemit, imagini batjocoritoare cu „jidani”, evrei dispăruți, harta Europei din epocă… Și din nou în autocar, spre cartierul Dudești, la Școala Ciocanul.

Prin Cartierul Evreiesc

O călătorie prin cartierele evreiești ale vremii. Ștefan Berceanu, invitat special, oferă o interesantă imagine personală asupra locurilor. Bulevardul Carol și amintirea unei vechi amice care locuia într-un bloc ce există și azi, o amică de mult emigrată, la fel ca toți ceilalți prieteni, unii dintre ei somități, care au părăsit de mult țara. De pe strada Plantelor, printre case vechi și străzi care se văd altfel în întuneric, amintirile lui Ștefan Berceanu refac un întreg univers dispărut. Privind pe geamul autocarului, ai sentimentul straniu că te afli într-un oraș aproape necunoscut, că lumea se vede altfel. Și curând ajungi la Școala Ciocanul, veche școală de meserii, cu o istorie de mai bine de un secol. Când intri pe poartă, vezi undeva, în spate, luminile mall-ului din Vitan. Aici, la doar câteva minute, ți se deschide, mai ceva ca-n „La țigănci”, un alt timp. Câini, pietre vechi, o gheretă de portar slab luminată și mizeră, cu ceva de mâncare pe masă, mizerie, o curte veche și apoi o ușă prin care pătrunzi într-un coridor unde sunt aglomerate mobile și obiecte vechi, ca-ntr-un depozit.

La Școala Ciocanul

Înăuntru e pregătită o mică scenă. Doi bărbați stau față în față și vorbesc, fără să comunice unul cu altul. În spate au câte un panou luminat alb, excelent efect vizual. Mihai Prejban în rolul legionarului care povestește cu un firesc superb o incursiune în casa unui evreu și își afirmă cu mândrie iubirea pentru Căpitan și ideile legionare, laolaltă cu dragostea pentru ciorba de perișoare. De partea cealaltă, Maurras Brickman, interpretat de Andrei Bibire, tânărul evreu care își povestește prima experiență amoroasă, pe jumătate inventată, măcinat profund de vise neîmplinite de tot ce încă n-a trăit, de idei înalte și de febră. Un duel verbal inteligent condus între cei doi, iar la mijloc, în încăperea lungă în care nu sunt decât obiecte vechi înghesuite peste tot, o masă pe care fierbe o oală uriașă și o femeie care face perișoare și le așază încet pe o tavă.

Când povestea celor doi bărbați se sfârșește, legionarul plecând cu banii și cu ceasul familiei de evrei peste care intrase – unul dintre sutele de episoade similare ale acelei perioade –, pe un ecran încep să ruleze imagini teribile în care Horia Sima și Ion Antonescu, interpretați admirabil de Liviu Lucaci și Marius Rizea, își afirmă crezul legionar, citând din textele oficiale ale vremii. Imaginea, ușor blurată, ușor tulbure, ca într-o fereastră în timp, păstrează acele cuvinte cheie care au marcat respectivul moment istoric: tineri, Dumnezeu, dreptate…

La Sinagoga Mare

Din Dudești, autocarul se îndreaptă spre Sinagoga Mare, atât de bine ascunsă printre blocuri, încât pare că nu mai există. Urmează o scenă teribilă în fața Sinagogii, pe care sunt proiectate siluete ce refac teribila poveste a masacrului evreilor din pădurea Jilava. În autocar, până la locul cu pricina, Andreea Chindriș spune povestea celor 85 de evrei uciși în pădure. Frigul e cumplit și se potrivește perfect cu scena care se petrece în fața celor aproximativ 30 de spectatori.

Rabinul Guttman, interpretat de Mircea Dragoman, povestește uciderea celor doi fii ai lui, în pădurea de pe șoseaua ce leagă Bucureștiul de Giurgiu. Momentul, bine susținut de actor, este emoționant, e puternic, e spectaculos. Ca o stafie apărută din frig și noapte – cu siguranță acesta a fost efectul dorit –, rabinul, cu lacrimi în ochi, își amintește cum au fost luați și duși în pădure, cum erau dați jos doi câte doi și împușcați pe loc, cum i-au murit fiii, în timp ce-i ținea de mână și cum el a scăpat miraculos de două ori. Apoi spectatorii sunt rugați să aprindă 85 de lumini pentru cei 85 de evrei uciși la Jilava. Pahare cu apă și cuburi care se aprind sunt așezate pe un postament în fața sinagogii.

Înăuntru, îi așteaptă o altă poveste… Sinagoga superbă, plină de vieți și morți trecute e inundată la nivelul podelei cu valuri de abur care creează o puternică senzație de „irealitate imediată”. Patru bărbați, cu toții legionari – Liviu Lucaci, Darius Daradici, Mihai Prejban și Mircea Dragoman -, îi torturează pe evreii din sinagogă și apoi dau foc, mândri și siguri că fac doar ce trebuie. Femeia care face curat în sinagogă, creștină, intră peste ei și le ține una dintre cele mai frumoase lecții de creștinism pe care le-am auzit vreodată. Întinsă pe jos, în mijlocul sinagogii, cu brațele desfăcute în formă de cruce, se uită la Cartea Sfântă, care nu se aprinde, care refuză să ardă, iar cei patru legionari, speriați și reduși la tăcere de cuvintele unei femei, fug din sinagogă.

Premiera la „Steaua fără nume”

Drumul până la Teatrul Evreiesc se face pe jos, în liniște. În foaier, se joacă scena „demascării” lui Mihail Sebastian ca autor al piesei „Steaua fără nume”, pe care o semnase cu pseudonim, ca să primească niște bani. Textele evreilor nu aveau voie să fie montate decât la Barașeum. Urmează mascarada prin care avocatul Enescu, interpretat de Marius Rizea, își asumă textul lui Sebastian. Sus, în foaierul din fața sălii, pe un ecran se vede scena în care Marin îi arată Monei Ursa Mare, jucată în direct în sală. Noi, spectatorii, suntem martorii unei seri din alt timp – teatru în teatru. Prin ușile deschise se zăresc cei doi actori pe scenă, dar efectul ecranului e mai puternic pentru că, din nou, ai sentimentul unei breșe în timp. În sală, spectatoare sunt Leni Caler și Marietta Sadova…

Noi suntem spectatorii călători în timp, intruși la premiera din 1943. Alexandru Berceanu are grijă la detalii, iar Viorica Bantaș și Mircea Dragoman, în rolurile Marin și Mona, rețin patina unui tip de interpretare care aparține unei alte epoci și estetici teatrale… Ușor patetici, ușor declamativi, ușor artificiali, refac amândoi excelent o scenă care s-ar putea să fi arătat destul de asemănător pe scenă, în anul 1943.

Martori la această premieră, și ei călători în timp, Mihail Sebastian și Nae Ionescu poartă un dialog, foarte plauzibil la o distanță de peste 70 de ani de la acele întâmplări, morți care cunosc cursul pe care avea să-l ia istoria. Nae Ionescu nu vrea să-i răspundă lui Sebastian la întrebarea despre prefața la romanul „De două mii de ani”, în schimb, vrea să repare o vină istorică și să-l aducă pe scenă pe Sebastian la propria premieră, spunând adevărul lumii întregi. Discursul lui, paralel cu al avocatului Enescu, ușor ridicol, răsună însă în golul istoriei. Nimeni nu-l aude… Mihail Sebastian, care mai are doar un an de trăit de la acel moment, îl privește cu un amestec de tristețe și înțelegere. Istoria nu poate fi schimbată…

Teatrul Evreiesc de Stat

„București 41 – Tur Retur”

Autor: un scenariu de Andreea Chindriș, Alexa Băcanu şi Alexandru Berceanu

Regia: Alexandru Berceanu

Scenografia: Andrei Dinu

Coregrafia: Ana Costea

Muzica: Raluca Ioan

Grafica: Ștefan Crețu

Distribuția: Anka Levana, Marius Rizea, Liviu Lucaci, Andrei Bibire, Mircea Dragoman, Monia Pricopi, Cristina Cîrcei, Mihai Prejban, Darius Daradici, Viorica Bantaș, Mihai Ciucă și Ștefan Berceanu, invitat special.

Emanuel Burcea (Producție muzicală), Les Ateliers Nomad (Video Mapping), Ema Bolintiru (Director de imagine), Adrian Cioflâncă și Anca Tudorancea (Cercetare), Ștefan Crețu (Grafică).

Spectacolul „București 41 – Tur Retur” este o co-producție a Teatrului Evreiesc de Stat și a organizației Proiect 2 și face parte din proiectul „Tur-Retur 2016-1941 București”, proiect cultural finanțat de Teatrul Evreiesc de Stat și de ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București, în cadrul programului cultural „București – Orașul In-Vizibil”.