Mergem la teatru. Stăm cuminţi în sală şi aplaudăm. Ne-a plăcut. De cele mai mult ori ne place. A fost un spectacol bun, concluzionăm satisfăcuţi. Şi actorul ăla… nemaipomenit. Dar de ce a fost bun? Ce îl face pe actorul ăla să fie bun? Sau ce l-a făcut pe actorul ăla care ştim noi că e bun să nu mai fie chiar la fel de bun de data asta?
A spune despre un actor cu experienţă că are talent e prea puţin. A spune că este tehnic aproape că îl reduce la un executant corect. A spune că joacă din tot sufletul este tautologic. Orice actor care intră în scenă o face cu tot sufletul, gata să îşi joace rolul cum ştie mai bine. La fel ca fotbaliştii pe teren, actorii dau ce au mai bun. Unii regizori cer să te arunci în rol, alţii să gândeşti ce spui, alţii să fii. Iar toate astea se pot face în atât de multe feluri. Şi atunci, care este punctul de întâlnire? Ce îi face pe actorii buni să fie buni?
Văzând multe spectacole foarte diferite într-o perioadă scurtă de timp îţi dai seama de un lucru simplu pe care îl treci cu vederea prea uşor; când se limpezesc apele şi trece entuziasmul, iar impresiile de genul mi-a plăcut/ nu mi-a plăcut şi-au făcut efectul, rămâne acelaşi sentiment: am crezut sau nu; a fost sau n-a fost? A fi prezent pe scenă contează mai mult decât ne dăm seama. Cum adică, să fie prezent? Păi, nu l-am văzut, normal că a fost acolo. Prezenţa în scenă, presupune, însă, o sinceritate care se traduce la final cu actorul ăla namaipomenit. Indiferent de maniera de joc, de indicaţiile regizorale, de natura personajului, de temă şi teza spectacolului, această sinceritate a lui a fi este indispensabilă unei interpretări de calitate superioară.
Sinceritate faţă de personaj, în relaţiile cu partenerii, faţă de public şi, mai ales, faţă de tine însuţi. Sinceritatea unui copil care se joacă în camera lui şi e super-erou. Dacă s-ar şti privit ar începe să mintă puţin. La fel şi actorul. Supralicitează chiar şi la capitolul ăsta pentru că vrea să se evidenţieze. Niciun actor nu vrea să joace slab. Intenţiile sunt cele mai bune. Şi atunci liniile nu mai sunt atât de clare şi e foarte uşor să exagerezi şi să nu mai fi atent la detalii sau la partener sau la ceea ce spui, ci la propria persoană.
Actorii buni sunt buni indiferent dacă sunt din Rusia, Germania, Polonia, Anglia sau România. Unii au mai multă tehnică, alţii gândesc mai amânunţit, alţii sunt mai bine antrenaţi fizic, alţii sunt mai organici, altora le e mai uşor să îşi pună sufletul pe tavă. Undeva la mijloc stă performanţa. Actorul ăla care le are pe toate şi joacă în aşa fel încât îţi spui că altfel nici nu s-ar fi putut. Iar când termini de enumerat calităţile, un singur cuvânt le spune pe toate: a fost sincer.
Tehnica se poate învăţa. Corpul se poate antrena. Talent ai sau nu. Carismă la fel. Ce ţine de tine, ceea ce dă plus valoare indiferent de nivelul de pregătire sau talent, este această doză de onestitate profesională. Poţi fi într-adevăr cea mai bună variantă a ta dacă alegi să nu minţi. Dacă nu cârcoteşti şi nu dai vina pe regizor pentru nu ştiu ce scenă care nu vrea să-ţi iasă, dacă nu te superi pe colegul care întârzie două secunde să-ţi dea replica, dacă nu ţii cu dinţii să spui monologul fără tăieturi, dacă admiţi că ai stat doi paşi mai în faţă şi n-ai fost în lumină şi nu din cauza electricianului, dacă eşti acolo mai mult pentru public decât pentru tine, dacă eşti acolo pentru a fi personajul şi nu pentru a demonstra ceva. Conştiinciozitatea este primul pas spre sinceritate. Apoi e loc pentru toate. Pentru orice efect, pentru orice îndrăzneală. Pentru că din acel moment auto-controlul îţi va spune singur dacă nu cumva e prea mult sau prea deplasat sau prea penibil ce vrei să faci sau felul în care vrei să o spui.
E mult mai de preţ să fi actorul ăla sincer decât ăla nemaipomenit. A fi un actor bun e mai preţios decât a fi o vedetă. E mai important cine te recunoaşte pe stradă decât să te recunoască oricine pe stradă. Şi a admite asta e tot o formă de sinceritate la care se ajunge cu multă practică şi răbdare şi se numeşte normalitate.
Print