Victime, călăi. De o parte şi de cealaltă a vieţii şi a vinei. Dacă pentru primul criteriu există căi sigure de aflare a apartenenţei, pentru cel de-al doilea aparatele de măsurat mai gau greş din când în când. Balanţele şchioape ţinute e doamne legate la ochi şi purtătoare de sabie nu trebuie să aibă, neapărat, dreptate. Căci despre dreptate este vorba. Cine decide ce e şi ce nu e drept? Cine împarte dreptatea? Oamenii, la fel de strâmbi şi inegali cu ei înşişi precum talgerele? Conştiinţa morală – o idee abstractă şi greu de valorizat în practică? Iar apoi, la ce îţi mai foloseşte dreptatea dacă vine după pierderea primei calităţi – aceea de a fi în viaţă. Istoria ne-a învăţat să gândim aşa. Războaiele citite în carţi par foarte bine organizate în tabere victorioase şi perdanţi. Dar privind în jur pe timp de pace, noi cei aflaţi în viaţă, nu suntem oare la fel de vnovaţi cu toţii în raport cu cei care au pierit – cu sau fără vină? Şi atunci; ce e dreptatea?
Spectacolul „La ordin, Führer!” de Brigitter Schwaiger, montat de Mihai Măniuţiu la Teatrul „Aureliu Manea” din Turda vorbeşte despre cea mai importantă dintre calităţi: umanitatea. O femeie din Austria ne spune cum a înflorit în lagăr. Ne spune povestea ei. Cum a copilărit cu mama ei adoptivă severă şi cu palmă cu muchie aspră, cum a fost voluntară în trupele de supraveghere în lagăr, cum a cerut să se certifice apartenenţa la rasa ariană cu certitudinea că îl poate servi pe Führer cu sufletul uşor. Apoi a fost declarată „corcitură jidănească de gradul II”.
Monologul retrospectiv rostit de Maia Morgenstern are la fel de mult adevăr, pe cât are şi valoare artistică. E paradoxal să simţi şi să gândeşti atâtea deodată. E ceea ce facem, de fapt, în viaţă. La teatru suntem obişnuişti să privim – să ne placă sau nu. Dar nu să fim atât de implicaţi emoţional şi intelectual. Avem multe alegeri de făcut – o credem, o condamnăm, o compătimim, o iubim, o absolvim? În fond care e vina acestei femei vizibil marcate de o existenţă în, poate, cel mai nefericit moment al istoriei. De a crede? Atunci a fost o naivă şi atât. De a spera? Atunci e speranţa o vină? De a supravieţui? Inutil să cauţi o vină într-o viaţă de om care a făcut ceea ce facem fiecare din noi – s-a adaptat la ceea ce a găsit atunci când a venit pe lume. Doar că a făcut-o cu mai multă sinceritate decât o facem noi. Şi până la capăt. Până la nebunie şi la moarte.
Performanţa Maiei Morgenstern este dincolo de interpretare. Ţine de asumare. Să auzi vocea ei spunând „Eu am înflorit în lagăr” cu atâta căldură, sinceritate artistică şi emoţie este una dintre cele mai cutremurătoare experienţe pe care le poţi avea într-o sală de teatru. Întregul său parcurs scenic este ca un roller-coster din toate punctele de vedere. Stările discontinue sunt dublate de mişcări fragmentate multiplicate şi completate de cei 24 de parteneri. Personajul colectiv numit „Copiii” nu este o masă de manevră sau un decor vivant. Ci parteneri la modul cel mai serios. Prezenţa acestor tineri cu privire încordată copleşeşte prin tensiunea pe care o degajă. Concentrarea lor amplifică de 24 de ori chinul sufletesc al protagonistei. Mişcându-se ca un ceas elveţian, exact, aparent fără efort, precis ca o veritabilă armată de fanatici, creează un flux atât de viu şi de impresionant, încât nu poţi decât să încremeneşti în scaun şi să li te supui acestor supra-oameni. Coregrafia semnată de Andrea Gavriliu este cel de-al doilea personaj central al spectacolului. Felul în care reuşeşte să redea prin mişcare nu doar o atmosferă, ci o lume, să sintetizeze sentimente într-un creuzet până la puritate de 100% şi să le arunce apoi într-un malaxor al trăirii profunde ţine de alchimia unui profesionist al artei de a vorbi prin gesturi.
Disciplina, talentul şi inspiraţia se întâlnesc pe scenă pentru a spune o poveste tristă. Dar cu umor. Şi cu o mască brechtiană pe care Maia Morgenstern o poartă cu atâta lejeritate. Jocul său te surprinde cu fiecare schimbare de ton, e ca o simfonie. Nebunia ascunsă în inocenţă. Blazarea camuflată în joc. Forţa mângâiată de cea mai fină nuanţă a iubirii. Un contrast multifaţetat ca un diamant şi un rol care impune respect şi te face să simţi iubire. Paradoxal şi seducător.
„La ordin, Führer!” este un spectacol care vorbeşte despre o femeie aflată în război cu propriul destin. Şi o face cu mijloace simple şi mână sigură. Vorbeşte pe limba minţii pentru a se adresa sufletului. E ca un cub Rubik de paradoxuri. Iar la final, când aplauzi în picioare performanţa artistică, inima ţi se chirceşte îngrozită. Şi mai ai ore bune de petrecut cu imaginile din spatele retinei, cu o voce gravă impregnată dincolo de timpan şi cu o conştiinţă pe care tocmai au fost tatuate multe semne de întrebare. Şi simţi şi gândeşti şi te bucuri şi te încrunţi şi eşti contrariat şi vrei să înţelegi. Dar, cel mai important, ai mai învăţat ceva la lecţia despre victime şi călăi şi, poate, ai înţeles unde e dreptatea.
Teatrul „Aureliu Manea” din Turda
„LA ORDIN, FÜHRER!” de Brigitte Schwaiger
Traducerea: Dan Stoica
Regia: Mihai Măniuţiu
Decor: Adrian Damian
Costume: Claudia Castrase
Coregrafia: Andrea Gavriliu
Muzica originală și remixuri: Șerban Ursachi
Light Design: Lucian Moga
Distribuția:
Führerin: Maia Morgenstern
Copiii: Alexandra Dușa, Raluca Radu, Valentin Oncu, Ștefania Misăilă, Nadina Cîmpianu, Bogdan Ujenic, Cătălin Mocan, Sînziana Pintean, Mihaela Ceaicovschi, Monica Pop, Alexandra Cheroiu, Claudia Moroșanu, Cristina Bogza,Vlad Marian, Corinias Caraba, Iuliana Danciu, Andreea Jurj, Andrei Gîjulete, Bogdan Sălceanu, George Olar, Theodor Gabăr, Andrei Han, Alex Macavei, Raluca Munteanu
Fotografii de Andrei Gîndac