Cum să ucizi o poveste o scenă

Există, fireşte, mijloace nenumărate. Unele vechi de când lumea, altele mai noi. Unele pe care le ştim cu toţii şi altele pe care le ştiu numai regizorii sau, în destule cazuri, le folosesc fără să ştie.

Mai ţineţi minte minte atmosfera, intensitatea, patima şi rafinamentul din Maitreyi, roman de mici dimensiuni pe care Mircea Eliade îl publica în tinereţe, în 1933, îndrăznind astfel să-i dea literaturii române o poveste tare, în care se ciocnesc civilizaţiile, cum nu prea avusese până atunci? Mai ţineţi minte ceva din vertijul de senzaţii care te cuprindea după primele pagini, din scriitura deschisă, din frisonul erotic ce invada închipuirea cititorului, din plăcerile şi durerile sofisticate care trec de la personaje la cel ce ţine cartea în mână? Sau, poate, figura poetului Rabindranath Tagore, personaj de legendă, a cărui fiinţă pluteşte imaterial prin tot romanul? Ori poate nefericirea savantului european, timid, rigid şi adesea ridicol, ajuns într-un teritoriu pe care nu-l înţelege şi prins într-o capcană din care nu poate ieşi? Nimic din toate acestea în noul spectacol regizat de Chris Simion, care face deja săli pline. Două ore, cât durează reprezentaţia, am aşteptat cu toată răbdarea, să se întâmple ceva, să se lege ceva pe scenă, să văd acolo personaje, nu actori veniţi să-şi facă treaba.

Dacă mecanismul care stă la baza telenovelei, de exemplu, ar putea fi excesul, e clar că el funcţionează în cazul acestui spectacol, care are efectul unui sirop dulce, de proastă calitate. Muzică indiană spre conturarea atmosferei şi întru a marca apăsat momente importante (ceea ce e complet redundant şi seamănă mult cu structura scenelor „cheie” din telenovele), decoruri colorate kitsch, interpretare parcă în reluare sau reluată „cu încetinitorul”, energii actoriceşti care nu se întâlnesc şi nu creează nimic, nu înfăptuiesc o fiinţă nouă, spectacolul, ci se ciocnesc doar pe scenă, fiecare venind din lumea lui. Maitreyi, la care am mers cu toată plăcerea, amintindu-mi de povestea citită în adolescenţă, este un exemplu în sensul că etalează ratarea: cum se întâlnesc pe scenă actori talentaţi şi experimentaţi, dar ratează întâlnirea. Nefiind canalizate, energiile lor se risipesc şi rămân sterile. Singurul care face excepţie şi de aceea parcă joacă singur, în alt spectacol, este Vlad Zamfirescu, în rolul tânărului erudit european care descoperă Calcultta şi lumea bengalează, ispitit de o enigmatică indiancă ce-i provoacă intelectul şi simţurile, invitat să intre într-o lume pe care nu o cunoaşte şi nu o înţelege. Din păcate pentru Vlad Zamfirescu, însă, partenera lui directă este desprinsă din fiorul telenovelistic, de care nu se poate îndepărta, şi de jocul artificial.

Aylin Cadir mimează interpretarea, nu interpretează, şi imită probabil un model aşa cum şi l-a conturat în imaginaţie: o adolescentă supusă, închisă în viaţa de familie şi în visuri de iubire înălţătoare, pe care actriţa, neînţelegându-le, nu le poate sugera. Aceleiaşi neputinţe îi cade victimă şi relaţia dintre Maitreyi şi Tagore, un element vital al poveştii, care pe scenă se pierde într-un noian colorat de veşminte indiene şi ritmuri etno, printre care plutesc câţiva actori buni, neobişnuiţi să joace în baloane de săpun. Poate că, din fericire,  acestă postură nou-nouţă pentru unii  (ca Vlad Zamfirescu sau Marius Chivu) poartă ghinion.

Pe scurt, ce lipseşte de la un capăt la altul este substanţa. Spectacolul pare doar o formă lipsită de conţinut, un ambalaj colorat şi înmiresmat în care nu se află nimic, care nu dezvăluie nimic, ci, deschizându-se, lasă la vedere câteva păpuşele mecanice, care fac un număr limitat de mişcări şi spun nişte replici atunci când le întorci cu cheiţa. Tristeţea şi anomalia este că aceste păpuşele care aduc în delir un public dispus să plătească o sumă frumuşică pe un bilet sunt, la origine, fiinţe autentice, vii, înzestrate cu personalităţi puternice. Dar, jucând într-un mediu centrifug, în care totul se risipeşte, se pierd într-un decor, prezenţele şi identităţile lor se anulează şi la sfârşit nu rămâne decât fumul de beţişor parfumat. Şi două cărţi în dialog peste ani, care ar fi meritat mult mai mult. În primul rând, un semn de înţelegere.

Print

4 Comentarii

  1. Vlad Gabrea 26/05/2012
  2. Monica Andronescu 26/05/2012
  3. Spectator 03/07/2013
  4. Cristina 15/10/2013

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.