Cum văd dramaturgii dramaturgia contemporană din România. Primii clasați la Concursul de Dramaturgie Yorick răspund…

concurs-dramaturgieDiscuția despre criza producției autohtone de texte dramatice este veche și se poartă atât pe ton neproductiv de lamentatio, invocând motive ancestrale legate de literatura română și de firea românului, cât și pe un ton practic. Cel din urmă țintește cel mai adesea la lipsuri palpabile, cel mai des invocat fiind lipsa interesului real al oamenilor de teatru pentru dramaturgia scrisă de contemporani. A doua ediție a Concursului de Dramaturgie organizat de revista Yorick s-a desfășurat anul acesta, când s-au înscris în competiție nu mai puțin de 72 de texte. Cum văd aspiranții de azi la statutul de dramaturg starea domeniului de care sunt interesați? Cum se poate face schimbarea și cum se poate resuscita interesul pentru producția autohtonă? Iată două dintre temele abordate cu câțiva dintre participanții la concurs (Robertino Pațilea, autorul piesei „Industria S”, câștigător al locului II, Ionuț Buruiană, autor al textului „Împușcă-mă în cap când sunt fericit” și Radu Popescu, autor al textelor „Corp în asfalt” și „Eu scriu-România”) care ne-au răspuns la următoarele întrebări:

1.Care sunt plusurile și minusurile dramaturgiei românești contemporane?

2.Există prejudecăți românești perpetuate, care dăunează interesului – al artiștilor și al publicului deopotrivă – pentru literatura dramatică scrisă de români? Dacă da, care ar fi ele?

3.Cum s-ar putea resuscita cu adevărat, în termeni concreți, interesul pentru dramaturgia autohtonă de azi?

Cristian Pațilea:Trebuie să vrem să creăm divertisment veritabil”

1. –

2. Un regizor mi-a spus că atunci când îşi alege o piesă, eu, autor aspirant, am de concurat cu Shakespeare şi Molière: concurenţă inegală, aşa că să nu-l mai sun eu, că o să mă sune el pe mine. Înţeleg punctul de vedere şi-mi recunosc puţinătatea producţiilor, dar atunci de ce mai scrie lumea? De ce se mai produc (intens chiar) piese noi peste tot? Cred mai degrabă că regizorul respectiv căuta să scape de mine, fiindcă nu e o explicaţie prea strălucită! Teatrele de la noi continuă să joace texte de autori români atât pre- cât şi post-mortem. Poate că nu se joacă atâtea piese româneşti noi câte aş vrea eu, ca autor, însă sunt convins că nu există o conspiraţie împotriva dramaturgilor români, ci ne raportăm la circumstanţe individuale.

Mai am o problemă, care e a mea personală, şi nu o generalizez. Să luăm exemplul textului „Industria S“, premiată de dvs., probabil într-un moment de neatenţie! Am mai încercat să o promovez pe la regizori, însă cele câteva răspunsuri primite mi-au transmis clar că tema superficială a industriei sexului nu are nicio căutare într-o lume obsedată de profunzimi. Şi că ar trebui să-mi folosesc calităţile, aşa puţine cum sunt ele, pentru a aborda subiecte mai puţin ieftine. Mie nu mi se pare o piesă chiar atât de rea. Trăiesc cu speranţa că spectatorul care va intra la „Industria S” să râdă până când e din nou gata să meargă la serviciu a doua zi. Iar piesa are şi o menire extrem de serioasă: prostituţia este o ramură a activităţii umane altminteri tare murdară. Textul ăsta o igienizează, ne arată fete de fete, cu rochia mult sub genunchi, deştepte brici şi pe care să le putem stima. Cel care va vedea piesa va trebui să se gândească ulterior la fetele de pe centura Bucureştiului ca la nişte corporatiste desăvârşite, de la care să vrea un credit sau o poliţă de asigurare, nu… mai ştiu eu ce. Iar Flasherul e un personaj cu potenţial comic exploziv, care ar fi păcat să rămână doar pe hârtie (dacă nu laud eu piesa, cine s-o laude, săraca?)

Cunosc o grămadă de lume superficială ca mine, care după o zi de muncă intensă la birou, în baza căreia îmi pot permite să plătesc biletul de intrare, ar vrea o piesă în care ştim cine e boul şi cine e viţelul, şi nu căutăm să despicăm nemurirea sufletului în patru.

Se mai întâmplă să ştiu câte ceva despre piaţa londoneză de teatru. Nu că, în nepriceperea mea, m-aş compara cu ei în vreun fel, însă o piesă de pe West End care intră prea adânc în esenţa eului uman zboară imediat din schema de producţie fiindcă nu are public. De aceea aş vrea să-i invit pe toţi cei interesaţi să se alăture grupului persoanelor de teatru fluşturatice pe care intenţionez să îl fondez.

3. Prin revigorarea economiei. O economie mai puternică o să aducă mai multe taxe la buget, care o să poată redirecţiona sume mai mari către cultură, care o să permită mai multe producţii teatrale. Matematic, un anume procent din toate piesele jucate în România sunt scrise de români, aşa că un număr mai mare de spectacole va însemna automat şi un număr crescut de piese autohtone ajunse pe scenă. Mai mulţi bani ar mai însemna şi posibilitatea de a acorda fonduri unor teatre în genul Theatre503 (theatre503.com) sau Lark Play Development Center (www.larktheatre.org), care să se axeze pe scriitorii noi.

Dacă trecem la domeniul realizabilului, aş vrea să văd mai multe concursuri. Nu cred că premiile în bani pe care teatrele şi le pot permite, de câteva sute de lei, reprezintă o motivare. Stimez dincolo de cuvinte Teatrul Tudor Vianu din Giurgiu, singurul pe care-l ştiu să organizeze periodic un concurs care oferă drept premiul mare montarea piesei câştigătoare. Deşi, tehnic, tema lor e destul de restrictivă (se acceptă doar texte pentru 2 personaje), încerc de câţiva ani să mă mobilizez din timp şi să le trimit ceva, fiindcă este concursul cu miză care mă interesează.

Aş mai vrea să avem anumite canale prin care un număr de piese româneşti să fie citite de regizori. S-a întâmplat ca o piesă de-a mea să ia marele premiu la „ Goana după fluturi” şi textul să fie publicat în antologia festivalului. Am încercat să o trimit pe email la cât mai mulţi regizori, însă m-am lovit de un zid al lipsei de răspuns. Aşa cum refuz eu mesajele spam, îi înţeleg perfect pe cei care n-au niciun chef să citească texte venite de nicăieri, care cel mai probabil sunt doar o pierdere de vreme. Şi din cauza asta aş vrea mai multe concursuri, măcar un punct de pornire pentru dramaturgii aspiranţi care vor să-şi promoveze piesele. Rezultatul la concurs ar reprezenta un reper care să reţină atenţia regizorilor în căutare de material. Ca pe peste tot, există piese proaste şi există piese bune. Fără filtre de calitate, oamenii de teatru care se întâmplă să citească piese româneşti proaste ar fi păcat să generalizeze şi să-şi piardă interesul pentru dramaturgia autohtonă în ansamblu.

Organizatorii de concurs care nu au banii sau infrastructura pentru montarea piesei ar mai trebui să se asigure şi de existenţa unor canale de distribuţie a textelor câştigătoare: spectacole lectură, publicarea online sau într-o antologie, piesele să fie disponibile în format electronic sau pe hârtie în facultăţile de teatru din ţară. Nu se ştie niciodată de unde sare iepurele dramaturgiei băştinaşe.

Am auzit de ideea de a obliga teatrele să monteze piese româneşti, însă nu o împărtăşesc. Dacă unele texte sunt jucate nu fiindcă au calităţi şi mesaj, ci fiindcă le-a scris cineva cu paşaportul corect, vor întoarce faţa publicului de la teatru. Or, trebuie să vrem să creăm divertisment veritabil, ca să ne vină spectatori.

Radu Popescu, dramaturg și regizor:Teatrul rămâne un mediu elitist, fără contact prea mare cu realitatea socială”

1.Dramaturgia românească nu prea are plusuri, fiind destul de defazată până și față de dramaturgia țărilor vecine, cu o istorie recentă asemănătoare și o viață socială asemănătoare (vezi dramaturgia bulgară). Plusurile se plasează toate în zona în care, dintr-un motiv sau altul, există excepții în care dramaturgul are contact direct cu scena – vezi cazurile Gianina Cărbunariu, Alina Nelega. Un alt plus ar fi desprinderea de dramaturgia obosită practicată de „meseriașii” moșteniți din comunism, deși reflexele abordarii „artistice” încă sunt puternice în ceea ce privește factorii de decizie din teatre.

Încă ne lipsesc multe: începând cu tehnica de scriere dramatică și terminând cu c…e în abordarea unor probleme de strictă actualitate. Teatrul rămâne un mediu elitist, fără contact prea mare cu realitatea socială.

2. Cum spuneam, marea problemă și marile prejudecăți sunt la nivelul directorilor și managerilor de teatre, care încă nu sunt dispuși să își asume niciun fel de riscuri estetice sau de conținut, de mesaj.

3.Singura metodă mi se pare organizarea de către teatrele mari și care au această posibilitate de programe clare, extinse și pe termen lung de promovare a dramaturgiei contemporane, prin competiție directă și având ca rezultat spectacole realizate din colaborarea dramaturg  – regizor – actori, așa cum se petrece de zeci de ani în țările cu tradiție.

Nu văd cum s-ar putea realiza asta sau cum s-ar putea inocula în mintea directorilor de teatre de la noi utilitatea unei astfel de idei, cu atât mai mult cu cât anumite subiecte ar putea face „vâlvă” – ultimul lucru pe care aceste persoane numite politic și-l doresc. Adică e vorba de lașitate și de lipsă de viziune reală asupra funcției teatrului.

Ionuț Buruiană, dramaturg: „Nu credem în schimbare”

1.Dramaturgia românească contemporană este un fenomen vag, fără stâlpi solizi care să îl susțină. Sunt câțiva dramaturgi care scriu constant și care e imposibil să ducă pe umeri greutatea unui gen literar pentru o întreagă națiune. În rest, noi, tinerii, vrem să impresionăm, să confirmăm, să creăm opere de geniu, să scoatem scântei fabuloase prin scrierile noastre. E o bătălie între două lumi: cei maturi, care au constanță, răbdare și nu mare încredere în tinerii cu potențial și, de pe altă parte, cei tineri, aspiranți la statutul de artiști incontestabili, tineri avangardiști care cataloghează tot ceea ce se întâmplă din punct de vedere dramaturgic ca fiind răsuflat și depășit. Plusul ar fi că există dramaturgi care chiar pot să creeze frumos. Minusul este că nu există punte între generații (dar ăsta e un minus universal, unde noi, ca națiune, evităm punțile și căutăm permanent scurtături). Poate că suntem puțin cam nerăbdători. Poate că nu înțelegem procesul. Poate că nu avem consistență.

2.Caragiale este un zeu al dramaturgiei românești, fără îndoială. O ștachetă ridicată foarte foarte sus. În școli singurul contact al copiilor cu dramaturgia se face prin Caragiale. Departe de mine ideea de a-l desconsidera cumva pe Caragiale (sunt mult prea mic pentru a mă putea gândi la așa ceva), însă e nevoie de aer proaspăt și de deschidere către nou. Gândesc că este insuficientă o singură icoană pentru a propulsa un gen. În același timp, oricât de actuală ar fi scriitura maestrului, au trecut, totuși, o sută și ceva de ani de când a luat naștere. Nu credem în nou. Nu credem în schimbare. Astfel evoluția se face anevoios și tinerii cu potențial scriitoricesc se izbesc într-o întrebare retorică zdrobitoare: „Ce poți face tu mai mult decât s-a făcut?” Mulți renunță. Unii încă nu au renunțat.

3.Dramaturgia are nevoie să se renască. Dramaturgii au nevoie să se trezească în trupul muritorilor de rând și să iasă la lumină. Teatrul în sine trebuie să se renască. Se schimbă epocile, se schimbă persepectivele. Probabil că în câteva zeci de ani lucrurile vor arăta altfel. O schimbare nu poate să apară peste noapte, fără îndoială. E nevoie în primul rând de teatru adevărat. Oriunde există un teatru, să existe actori, Și, când spun actori, spun acei indivizi plin de har, care să nu se agațe de cabotinării și de șușanele pentru a ieși la rampă. E nevoie de dăruire în tot acest fenomen. Când teatrul o s-o ceară, dramaturgia va renaște.

Print

3 Comentarii

  1. ninat 09/09/2014
  2. ploiesteanu 10/09/2014
  3. Alina 11/09/2014

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.