Sau
Aria lui ŞI NIMICA MIŞCĂ
Am intrat în Sala Mică a Naţionalului, pentru „Conu Leonida…” – varianta Purcărete, cu suficiente idei preconcepute. În primul rând, nu e la îndemână să fii genial de două ori pe an – „Călătoriile lui Gulliver” ar fi lăsat regizorului tot dreptul la câteva ratări/neizbutiri „de odihnă”. N-o fi la îndemână, dar se poate. În al doilea fiindcă, pentru mine, rămâne de netrecut stacheta ridicată de Anton Tauf la Cluj şi, mai apoi, la Baia Mare cu montarea aceluiaşi text. De netrecut, da, de egalat, mai-mai… În al treilea rând întrucât un text atât de „vizitat”, pe de rost ştiut de degustători, riscă de obicei să rămână un soi de teatru radiofonic (nimic peiorativ aici, doar că genul cu pricina nu se exercită pe scenă, ci pe calea undelor). În sfârşit, fiindcă ţin, la superlativ şi cu toată subiectivitatea de care sunt în stare, atât la Caragiale, cât şi la cuplul de mari actori Mariana Mihuţ – Victor Rebengiuc. Un cuplu absolut în sensul profesional, dar şi al exerciţiului social de la „oferta” de hârtie igienică făcută TVR în decembrie 1989, până la semnarea Apelului pentru restaurarea Monarhiei din decembrie 2012.
Să n-o lungesc: am ieşit după ceasul de spectacol cu temerile spulberate. Întreaga echipă a ştiut foarte bine ce face. Sigur, Silviu Purcărete dă dovadă şi de modestie şi de şiretenie afirmând în caietul de sală: „Din punctul meu de vedere, aceşti doi mari actori, într-o partitură clasică, reprezintă singurul mare interes al spectacolului.” În realitate, e vorba de primul mare interes dintr-un pachet cu vocaţia revelaţiei semantice. Şi a unui război exemplar, tocmai lipsit de sorţi de izbândă fiind. Căci, zice pe undeva prin corespondenţă, Caragiale (citez aproximativ): românii sunt cum au fost şi tare mi-e teamă că aşa au să şi rămână. Ceea ce nu înseamnă că drumul spre Itaca posibilelor metamorfoze nu este important. Ba chiar, ne sugerează Kavafis, mai important decât însăşi Itaca. Zis şi făcut.
Prima grijă a regizorului era, deci, descoperirea cuplului eroic (în sensul mitologiei greceşti), odiseic pe care să îl poată opune eternului şi fascinantului cuplul neaoş (de când lumea şi cât lumea, parcă aşa e-nscris pe-al nostru steag…) Leonida – Efimiţa, îmbrăcându-l în chiar existenţa acestuia din urmă. Cuplu real, impecabil şi profesionist, altfel strategia riscând să eşueze. Iată de ce Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc intră „civil”, din foaier, în haine de ceremonie, doar suntem seara, la teatru şi ne pregătim să ne uităm la sfânta scândură – „du mécanique plaqué sur du vivant” (nu în mândrul sens al rotiţelor umorului). Fiindcă „viul” în scenă e, atunci când funcţionează gogolian. Aşadar, în primele minute, cuplul Mihuţ – Rebengiuc se joacă pe sine însuşi, trecând subtil în pielea personajelor, via un soi de scurt pasaj talk-show, cu microfoane şi un soi de detaşare punctată de uimiri deliberat artificiale ale Marianei Mihuţ („Auzi acolo! Eee!…). În definitiv, întreg contextul e artificial, iar tenta retro a costumelor de seară sugerează un soi de „pe-aceleaşi vremi mă regăsesc”. Aproape ameninţătoare lipsă de grabă de până la replica: „Ne culcăm?” De aici, invenţia explodează şi regizoral, şi scenografic (un Dragoş Buhagiar aproape baroc în contextul postmodern al pariului – acceptaţi posibila redundanţă!) şi, ce să mai vorbim, actoriceşte. Operaţiunea continuă confruntarea între cuplurile despre care vorbeam prin gestul brusc, între sfâşiere (sufletească, a actorului) şi streaptease (şi ca dezvăluire a adevărului), prin care se renunţă la hainele negre de seară în favoarea albelor pijamale. Nu este însă albul porumbelului păcii, nici al cine ştie cărei purităţi virginale ci, mai degrabă, alternativa cromatică a negrului costumelor dintâi şi, oricum, cearceaful alb ascunde o plapumă roşie care se iţeşte spre a consona cu Galibardi, cu ploieştenii republicani şi cu toate celelalte ale bătrânilor mic-burghezi cu nostalgii stângiste (cam ca actualii bunici franţuji trecuţi prin şaişoptul lor, ca Farfuridi prin paşopt, de nici că mai pot ajunge la plebicist ş.a.m.d. nici unii, nici alţii, fie vorba între noi).
În fine, patul începe să se rotească şi să se întoarcă pe verticală, dincolo de efectul spectaculos sugerându-se şi mersul unei istorii care, măcar de aproape, întotdeauna pare a o lua razna. (Fiindcă, de la depărtare, se îmblânzeşte – poate aceasta e cauza perspectivei eronate, susţinută de unii comentatori, conform căreia personajele lui Caragiale arată mai puţin canalii, ca să zic aşa, decât relativele lor contemporane.) De aici, cursul poveştii e cel ştiut. Zgomotele posibililor zavragii, gluma cu casa rotativă şi mânuţa interminabilă, de familie Adams, apariţia Saftei, probabilă damă de companie cu rochie neagră, mulată, boa şi microfon se adaugă instrumentarului textual, esenţiale rămânând, însă, gesturile de detaliu microscopic şi inflexiunile vocale ale actorilor. Până la actul doi. Fiindcă există şi un act doi, cheia fiind la mijloc!
Iar „antractul” e asigurat de interpreta Saftei (rol cu dublă distribuţie: Florentina Ţilea/Cătălina Sima), cu a sa arie susţinută de pian (şi aici în dublă variantă Mihai Murariu/Mihai Măniceanu), muzicalizând celebra replică a lui Leonida: „Omul, bunăoară, de par egzamplu, dintr-un nu-ştiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! şi după aia din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, fireşte, şi nimica mişcă.” Aşadar: dacă eşti curios, nevricos ori te-apucă „un nu-ştiu-ce ori ceva”, când ai „naturelul simţitor” deci, precum Crăcănel, intri-n panică, te năpădesc bănuielile, te crezi bolnav şi pe moarte. Propoziţia finală, însă, pare aproape ilogică. Cel puţin de-ar fi lipsit „şi”-ul!… S-avem încă puţintică răbdare.
Întrucât în al doilea „act” personajele schimbă între ele replicile. Şi Dragoş Buhagiar imaginea camerei. Doar altă încăpere făcea obligatorii alte glasuri, cum ar fi zis Capote. Noul joc aduce prin Efimiţa (pe care o cheamă tot Leonida, fiindcă desinenţa de feminin permite, pe de o parte, şi fiindcă, o ştim, Zoe e bărbată, pe de alta), în faţa spectatorilor, o Miţa Baston la vârsta următoare (continuitate logică, în definitiv, în „De ce trag clopotele, Mitică?”, Mariana Mihuţ susţinând chiar rolul Miţa), iute la mânie, covârşitoare, furie în faţa căreia „regnul” masculin abia de mai are loc de răzbunarea unor timide ironii, cu atât mai mult cu cât, erotic vorbind, „nimica mişcă”. Este partea Marianei Mihuţ, în primul rând, este partitura explodând energetic, lăsată fără griji pe mâna unei actriţe extraordinare. Punându-şi masca de seară cosmetică şi, pe deasupra, şi un soi de mască de terorist ori de „hacktivistă” Anonymous, şi ieşind la avanscenă pentru tirada republicană, actriţa atinge un moment de vârf al acestei bijuterii scenice, cu implicitul efect asupra spectatorilor. Uns cu toate alifiile la propriu, dublându-şi somnambula Efimiţă-Leonidă, învârtindu-se prin încăpere cu plapuma în cap, admirând cu teamă avântul nevestei – statuă mişcătoare a libertăţii de la Ploieşti cu zvâcnet mussolinian (nici godinul nu e mai breaz, învârtindu-se, scoţând fum şi având, pe peretele din spatele uşii, un soi de fereastră cap de mort/mască de tragedie antică), bărbatul admiră cu mici rezerve glumeţe covârşitorul val matriarhal al femeii. Totul e de un comic nebun, finalul aducând, o Saftă tânguitoare, abia împuşcată la beţie de ipistat ori de cine mai ştie cine, cu sângele pătând cămaşa scurtă, undeva între Thanatos şi Eros. Şi din nou, aria de la finalul primei părţi.
Aşadar, ce e cu „nimica mişcă”? Propunerea lui Silviu Purcărete, pe care Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc o gândesc şi o realizează cu înaltă clasă, este a unui soi de sinteză a personajelor caragialeşti, cu demonstrarea interşanjabilităţii lor. Pe de o parte. Pe de altă parte, nu e de uitat că, preluând scheletul narativ al unei proze scurte, dialogate teatral, a lui Mark Twain, Caragiale a transformat complet pariul prin politizare, oferind un soi de aplicaţie balcanică pe un fond general uman. La care se adaugă eclatant geniul său lingvistic. Totuşi, cum rămâne cu „nimica mişcă”? De ce e aproape ilogică sintagma şi de ce, totuşi, aici a simţit Purcărete cheia? Dacă renunţăm la incidentul cu funcţie de întărire „fireşte”, lucrurile se mai lămuresc (nu e vorbă, spre scrâşnetul „românilor verzi”): „Pe urmă, şi nimica mişcă.” Altfel zis: după întreaga vânzoleală, după Galibardi, după revuluţie, după oda republicii şi beţia monstruoasă de Lăsata Secului/Secule, tot nimic nu mişcă. Un alt fel de a spune „mă tem că aşa or să şi rămână”!? Mai logic un pic: „nimica” aduce mai degrabă a substantiv, a Nimica. Deci, după acel „nu-ştiu-ce ori ceva”, amestec de nevricale, curiozitate, intrări la idei, fandacsie şi ipohondrie, te pomeneşti că şi Nimica mişcă!? Cum să zic? Scrâşniţi, vă rog! Cum zicea Eugen Ionescu? „Întrucât îşi înjurase compatrioţii, aceştia sfârşiseră prin a-l admira”! Scrisese „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” la douăzeci şi opt de ani. Aproape la jumătatea vieţii. Ştiind foarte bine ce face. Un scriitor absolut faţă cu reacţiunea unui dat etern, război, la drept vorbind, mai excitant aşa, căci interminabil. Nu altul îmi pare sensul gestului care a adunat acum, pe scena Sălii Mici a Naţionalului bucureştean, aceste personalităţi magice: Mariana Mihuţ, Victor Rebengiuc, Silviu Purcărete şi întreaga lor echipă. Chiar dacă, Nimica abia mişcă. Dar chiar mişcă?
Print