Curajul realităţii: “Beznă de mină”

Se spune că istoria a fost scrisă de învingători. Dar ce te faci când învingătorii şi învinşii au fost amestecaţi de jumătate de secol de comunism, debusolaţi de capitalismul globalizator, iar crimele şi victoriile au rămas doar fixaţii si prejudecăţi? Piesa Beznă de mină – scrisă de Csaba Székely şi coprodusă ca spectacol de Studio Yorick şi Compania “Tompa Miklós” a Teatrului Naţional Târgu-Mureş – are curajul să scormonească în acest cuib de viespi al naţionalismului. Şi asta acum, într-o perioadă în care criza economică dezveleşte nişte canini pe care lumea îi credea de mult acoperiţi de zâmbetul perfid al diplomaţiei europene.

Lupta pentru putere a existat dintotdeauna, iar scopul a scuzat mereu mijloacele. Simţindu-se ameninţat cu pierderea alegerilor locale şi, implicit, a sursei banilor necesari supravieţuirii (într-o viaţă şi aşa distrusă), un primar secui dintr-un sat fictiv (dar deloc utopic) din Ardeal recurge la metoda universală (deşi adesea atribuită românilor) de a te face frate cu dracul până treci puntea. În cazul de faţă, “dracul” este un poliţist român, maghiarizat prin căsătorie, chemat să sancţioneze nişte presupuse fraude (probabil reale) ale contracandidatului, un vânjos şi întreprinzător consătean. Mersul pe frânghia slugărniciei, peste abisul loialităţii faţă de cauza secuiască ne dezvăluie, rând pe rând, mizeriile vieţii irosite a primarului ghinionist. Dar, la fel de natural, apar şi diferenţele ireconciliabile de cultură, comportament şi atitudine dintre cele două naţionalităţi conlocuitoare.

Apogeul îl reprezintă schimbul virulent de acuze între maghiari şi români, în care sunt aruncate la grămadă, fără menajamente, adevăruri istorice, prejudecăţi anecdotice şi injurii suculente. Curajul este de a arăta că toate acestea nu mai înseamnă mare lucru, fiind maculate de trecerea timpului, de convieţuire, de necesitatea supravieţuirii. Iar acest curaj îi aparţine unei voci tinere în peisajul dramaturgiei contemporane, o voce de reţinut şi cunoscut mai bine.

Născut în 1981 la Târgu-Mureş, crescut la Arad, educat la Cluj şi revenit în oraşul natal, ca scriitor şi universitar, Csaba Székely a pornit cu dreptul pe drumul dramaturgiei. Prima sa piesă – Do You Like Banana, Comrades? (Vă plac bananele, tovarăşi?) -, o ascuţită satiră la adresa comunismului românesc, a câștigat Premiul regional pentru Europa la Concursul internațional de scenarii radiofonice BBC, în 2009. De atunci, piesele sale şi montările lor au tot fost premiate în România, Ungaria și Marea Britanie. Cele mai importante texte de până acum, o serie de comedii negre despre viaţa rurală din Transilvania, fac parte din aşa-numita Trilogie a minelor şi au fost puse în scenă în România şi Ungaria.

Prima piesă a tripticului, Flori de mină, atacă teme precum alcoolismul, lipsa locurilor de muncă şi rata mare de sinucideri în rândul maghiarilor din Ardeal. A doua – Beznă de mină – aduce continuarea: corupţia şi naţionalismul, două probleme existente la ambele naţii, dar tratate ca tabuuri în societatea tradiţionalistă maghiară. În fine, Apă de mină îşi înfige colţii în religie şi învăţământ, demonstrând eşecul educaţiei spirituale şi intelectuale în Transilvania. În plus: alte şi alte subiecte incomode pentru mulţi.

Satul – pe vremuri, idilic (în fapt, o comună retrogradată) – este prezentat în toată decăderea lui morală şi socială. Minele – rămăşiţe ale industriei grele – au fost închise, agricultura la scară mică nu aduce niciun profit, doar sărăcia înfloreşte. Ce mai rămâne, atunci, în afară de vorbe şi alcool? Influenţa lui Cehov este mai puternică în Flori de mină, cu descindere directă din Unchiul Vanea, dar i se adaugă umorul negru à la Martin McDonagh (cunoscut pentru Omul Pernă sau scenariile filmelor In Bruges şi Şapte psihopaţi). Rezultatul: un stil momentan unic în peisajul dramaturgiei contemporane, o serie de texte comice pe care, personal, le aştept de zeci de ani – la acest nivel, în România. Fără „cârlige” la public, fără bancuri vechi prezentate ca noi – noilor generaţii, fără umorul de tip stand-up comedy sau cel misogin din publicitate, fără “cioace”, “bârne în/peste ochi” sau “gâdilături la talpă” doar-doar s-o râde căznit sau gros în sală. Speranţele-mi de consumator de comedie bine scrisă parcă renasc, chiar dacă, prin poveştile sale, Csaba Székely nu lasă nicio speranţă cititorilor/spectatorilor.

Beznă de mină conţine scene de un comic acerb: descrierea morţii violente a nevestei poliţistului, decapitată de un tramvai = “villamos” (ah! lista inepuizabilă a termenilor internaţionali ce au variantă diferită în limba maghiară), răcnirea bilingvă, la beţie, a cântecelor naţionale, sau scara verbală pe care se coboară în negura istoriei comune până la infinitul originilor, într-un lanţ de acuzaţii scrise în buna tradiţie a “agon”-ului antic grec. Este evident că pentru vorbitorii de limbă maghiară spectacolul Companiei “Tompa Miklós” este cu mult mai savuros, măcar pentru faptul că maghiara este, de departe, cea mai plastică şi inventivă limbă a injuriilor. Traducerea replicilor este însă excelentă, deşi “trădătoare” de la un punct încolo al fineţii de limbaj, ca orice traducere. Poate şi de aceea am avut curiozitatea de a revedea spectacolul la Bucureşti, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru. De a vedea cât din forma sa originală este percepută de un public preponderent vorbitor de română şi, mai ales, cum este receptat conţinutul său – pe alocuri incomod – de spectatorii Capitalei. Reacţia sălii nu mi-a dezamăgit însă aşteptările, confirmându-mi (fie şi) un clişeu: limbajul comediei bune este universal.

Primele două piese ale trilogiei au fost puse în scenă de Aba Sebestyén, actor şi regizor al Companiei “Tompa Miklós”, la Teatrul Naţional Târgu-Mureş, în coproducţie cu Studioul Yorick pe care îl conduce. Anul trecut, a montat şi al treilea text la Naționalul din Budapesta, într-o distribuție de excepție. Tot pe forţa actorilor mizează şi în Beznă de mină. În rolul primarului, László Szakács adună, parcă, toate frustrările umane şi politice, toate fricile personale şi ratarea paternă, tot eşecul unui trai submediocru pe toate planurile. Sora lui o are ca interpretă pe Dorottya Nagy, care alternează jocul constant-mocnit al resemnării unei vieţi abuzate de frate şi fostul soţ, cu rare izbucniri de revoltă sau cu ultime şi neaşteptate pâlpâiri de feminitate.

Alături de ei, în rolul poliţistului cu multe principii, dar şi cu şiretenia românilor din toate timpurile, Barna Bányai Kelemen dă o adevărată lecţie de joc actoricesc. Detaliul de gest este ridicat la rang de artă în întreaga construcţie a personajului şi, mai ales, într-o (aparent) simplă scenă de beţie, iar cel de limbaj se regăseşte pe tot parcursul unei partituri susţinute cu toate racilele românilor vorbitori de maghiară. Comicul devine exploziv în ambele variante, iar nominalizarea sa la Premiul UNITER pentru cel mai bun actor în rol secundar îmi pare acum doar o picătură în economia răsfăţului meritat pe care i-l oferă publicul.

Miklós Levente Ördög, în rolul contracandidatului la Primărie, adună hiperbolic trăsăturile macho ale unei brute umane şi pe cele ale membrilor asociaţiilor ultranaţionalist-xenofobe din ce în ce mai răspândite în Ungaria. În fine, ca tânără fiică a primarului (încă) în funcţie, Julianna Czikó reuşeşte să transforme un rol secundar într-unul cu valoare de simbol. Simbolul noilor generaţii, ce cresc cu convingerea că în România de azi e imposibil a trăi doar punând în practică abilităţile obţinute prin educaţie.

Spre final, toate „cadavrele ascunse în dulap”, toate secretele întunecate se dezvăluie într-o cascadă a „loviturilor de teatru”, ca într-o adevărată piesă poliţistă. Momentele sunt punctate pe viu de trei muzicieni (Attila Fazakas, Tamás Pál, László Sándor, compozitor: Csaba Borsos), asigurând un spaţiu sonor care, alături de scenografia ironică şi eficientă, face şi mai comică acţiunea. Kitschul universal este la el acasă în spaţiul sufrageriei rurale. Niciun detaliu de decor sau costum nu pare a fi uitat de scenograful József Bartha: de la fototapetul cu munţi încă împăduriţi până la coarnele de cerb transformate în cuier, de la milieurile ornament până la florile de plastic, de la pantofii poliţistului până la ţinuta neagră, cu bocanci şi ţinte a contracandidatului naţionalist. Totul, totul e scorojit: mobilă, pereţi, suflete. “Welcome to Transylvania”. “Welcome to Romania!” Poate că râsul nu va salva Universul, dar cel puţin va împinge răul ceva mai departe, cât să

ne mai lase a ne bucura un pic de lumea asta, aşa amestecată şi nerezolvată cum o avem.

P.S. Coincidenţa face să fi terminat prezentul articol dedicat remarcabilului spectacol Beznă de mină chiar în trenul ce leagă Târgu-Mureş de Bucureşti, pe o rută de opt ore şi jumătate (!). Uluitor de frumoasă însă: Gheorghieni, Izvorul Mureşului, al Oltului, Miercurea Ciuc, Băile Tuşnad, Sfântu Gheorghe, Braşov… Dar e suficient să păşeşti doar în gara din Târgu-Mureş, ca să-l înţelegi pe Csaba Székely şi, mai ales, să înţelegi de ce avem atâta nevoie de astfel de texte. Şi cu atât mai important devine un eveniment precum cel tocmai încheiat în acelaşi oraş, organizat de Teatrul Naţional Târgu-Mureş: ConectArt.2, lansând proiectul Fabula Mundi. Playwriting Europe în Romania, cu participarea unor tineri dramaturgi români şi străini de renume. Dar asupra acestei manifestări vom reveni cât de curând.

Foto Zoltan Rab şi Mihaela Marin

Studio Yorick / Teatrul Naţional Târgu-Mureş, Compania „Tompa Miklos”:

Beznă de mină (Bányavakság) de Csaba Székely

Distribuţia: László Szakács (INCE), Dorottya Nagy (IRINGÓ), Barna Bányai Kelemen (FLORIN), Miklós Levente Ördög (IZSÁK), Julianna Czikó (IZABELLA)

Orchestra: Attila Fazakas, Tamás Pál, László Sándor

Compozitor: Csaba Borsos

Decorul şi costumele: József Bartha

Regia: Sebestyén Aba