Parol, ţaţo! Să mă-gropi! Să se revizuiască primesc, da să nu se schimbe nimic! Eu cu cine votez? etc. etc. etc. Expresii pe care le ştim cu toţii, unii fără să-şi mai aducă aminte de unde, expresii cu care ne asezonăm conversaţiile, cu tot firescul din lume, expresii care au intrat în vocabularul nostru comun şi de care râdem ori de câte ori le folosim, chiar dacă uneori se întâmplă să ştim numai noi de ce. Expresii care fac parte dintr-o identitate în care ne recunoaştem, o identitate pitorescă, tristă, plină de umor.
Să transpui această identitate într-un spectacol de teatru coregrafic – iată o idee demnă de secolul XXI. Să o construieşti din mişcări, culori, sunete şi lumini – iată o cale demnă de o epocă pe care Caragiale a presimţit-o, a anticipat-o, a luat-o peste picior! Căci, asemenea oricărui clasic, Caragiale a prevăzut fără să ştie vremurile nebune, plutind în derivă, debusolate, pe care avea să le aducă viitorul. Şi le-a adus negreşit. Văzând D’ale noastre, spectacolul pus în scenă de coregraful Gigi Căciuleanu la Naţionalul bucureştean, îţi închipui un scriitor de veac XIX, îmbrăcat comme il faut, cu lornion, aşezat printre spectatori şi amuzat de comèdie: un talmeş-balmeş de fiinţe colorate se agită pe scenă, patetic, isteric, grotesc. Omenesc, cum ar spune coregraful, la unison cu dramaturgul pe care a dorit să-l pună altfel în lumină.
Un poem eroi-comic a creat Gigi Căciuleanu din personajele, întâmplările, cuvintele şi necuvintele din scrierile pişicherului ce rămâne fără gen proxim în cultura română. Un bâlci al deşertăciunilor, ce se ridică aidoma unui balon de săpun, cum e viaţa omului, pe o scenă care se umple adesea de construcţii teatrale osificate sau muzeificate. D’ale noastre este tocmai ironia de care aveau nevoie şi Teatrul Naţional, instituţie căreia (prea) îi plac cărările bătute, şi Anul Caragiale în sine, care a însemnat până acum şi o mulţime de spectacole refuzate de idee, cum ar fi zis un poet interbelic (nu spui care, ştie dumnealui cine), şi spectatorii veniţi să vadă un spectacol pe al cărui afiş scrie Caragiale. Teatrul coregrafic, aşa cum îl practică Gigi Căciuleanu, scrie o comèdie umană cum n-a mai văzut teatrul bucureştean: are stil, are forţă, are adevăr şi are libertate. Vorbeşte fără cuvinte, transmite fără cuvinte mesaje caragialiene cărora cuvintele le sunt indispensabile. Peste toate, pluteşte o lejeritate la care ajunge numai artistul fără program şi fără programă. În D’ale noastre, Caţavencu, Trahanache, Zoe, Cetăţeanul turmentat, Veta, Ziţa şi Rică sau Conu Leonida se zbat când pe ritmuri beethoveniene, când pe ritmuri inspirate de folclorul românesc rural şi urban, ca nişte pupuşi mari, care nu-şi mai ascultă pupuşarul, care prind viaţă şi vor să şi-o trăiască, oricât de puţin, oricât de efemer, pe scenă. Se ceartă pe străzile dintr-un oraş de provincie sau în vreo casă de om cinstit, ţin discursuri, se arată la fereastră, citesc răvaşe de amor şi fac declaraţiuni înflăcărate, combat la gazetă şi câte şi mai câte. Iubesc, urăsc, se ceartă, se entuziasmează, mint, se ascund, râd unele de altele, se emoţionează, sunt devorate de curiozitate şi de ipocrizie etc. etc. etc. Cu alte cuvinte, fac ce facem noi.
Adevărul şi libertatea, spuneam, sunt cele două forţe care susţin stilul lui Gigi Căciuleanu. Asemenea dramaturgului despre care vorbeşte acum, prin acest spectacol, fără să cadă în capcana teoretizării, fără să se lase devorat de o gândire estetică prestabilită, nu-şi reduce personajele la statutul de idei, nu face din ele doar purtătoarele schematice ale unei viziuni sau ale unei convingeri. Fidele spiritului caragialian, pentru care frumosul şi urâtul, binele şi răul, negrul şi albul nu erau incompatibile, personajele inventate de Gigi Căciuleanu împreună cu artiştii din distribuţie au, fiecare, o viaţă proprie şi şi-o trăiesc pe o scenă plină de manechine gri, un contrast necesar, sugestiv, dar cu măsură exprimat de scenografa Corina Grămoşteanu. Ridicole, înduioşătoare, patetice, vieţile imaginare care se întâlnesc pentru o clipă în D’ale noastre se învârtesc într-un carusel din care tot ce trece de jur împrejur pare vanitas vanitatum.
Un bâlci al deşertăciunilor (de care n-ai decât să râzi sau pe care poţi să-l plângi, căci oricum faci parte din el) îl aşteaptă pe spectatorul care vine să vadă acest spectacol realizat pentru Anul Caragiale. Un bâlci verosimil şi recognoscibil, în care însă nimic nu e ce pare a fi: dansul nu e dans, teatrul nu e teatru, actorii nu sun actori, adevărurile nu sunt adevăruri şi nici iluziile nu sunt iluzii, desigur. Şi nici Caragiale nu e Caragiale. E ce vede fiecare în el. Iar Gigi Căciuleanu vorbeşte limba lui: vede enorm şi simte monstruos. Vede şi simte comedia şi tragedia din spatele ei şi le lasă să se arate pe scenă, în căutarea spectatorului dispus să accepte că gustul dulce merge uneori minunat cu cel amar şi să se bucure de combinaţie.
Print