Printre dramaturgii contemporani, Lia Bugnar este un caz aparte. Textele pe care le scrie, uneori special pentru anumiţi actori, cum e cazul Taniei Popa cu „Fata din curcubeu”, sunt mai degrabă atipice, pentru că vorbesc despre om şi despre oameni, aşezaţi în contexte sociale, nu despre contexte sociale, în care personajele sunt folosite pe post de material ilustrativ. Lia Bugnar explorează zone profund emoţionale, apasă inteligent anumite butoane la care reacţia publicului nu se lasă aşteptată, atinge acel fond sensibil care nu poate rămâne fără ecou.
După textul „Felii”, pus în scenă la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu, cu Ofelia Popii, o poveste în care destinele a şapte femei se întâlnesc la un moment dat într-un punct, toate şapte fiind interpretate de aceeaşi actriţă, în „Fata din curcubeu”, Tania Popa îşi asumă un discurs personal despre o existenţă ratată.
Un one-woman show, spectacolul de la Sala 99 a Teatrului Naţional din Bucureşti, inclus în programul „Uşi deschise pentru toţi”, este construit de Lia Bugnar ca o confesiune în timp real. Iar actriţa lucrează mult tocmai pe forţa poveştii, lăsându-se în voia ei cu voluptate şi un soi de patimă intenţionat nedomolită. Povestea – scrisă pe ideea „toate-s vechi şi nouă toate” – e cea a unei târfe care trăieşte în stradă, într-o mizerie în care se amestecă deopotrivă disperarea şi umorul negru, amplificate până la limita la care violentează psihicul spectatorului, cerându-i o reacţie ce nu întârzie să se arate. Nu se poate vorbi despre un concept scenografic în spectacolul de la Naţional, acesta fiind construit exclusiv pe interpretare. Un morman de hârtii, o lămpiţă pe post de maşină de gătit şi o femeie îmbrăcată în haine groase şi urâte, în spatele cărora cu greu poţi ghici feminitatea.
Tania Popa se joacă subtil cu graniţele convenţiei, pe care o rupe încă de la prima apariţie, când intră în scenă şi cerşeşte… un leu spectatorilor. Apoi începe să-şi povestească viaţa. Copilăria – desigur, fericită – cu familia perfectă, sora geamănă moartă într-un accident pe gheaţă, broasca ţestoasă cu nume de neuitat, „Matusalema”, cea moartă şi transformată în veioză, apoi viaţa din Cinematograful „Curcubeu”… Prin acumulări de detalii, actriţa recompune o existenţă previzibilă, dar cu atât mai puternic emoţionantă, cu cât previzibilul este asumat şi bine condus. Şi regizoarea-dramaturg, şi actriţa mizează pe forţa detaliului, pe acele gesturi şi gânduri şi amintiri care transformă o persona într-o persoană. Timp de o oră, alternând poveştile şi melodiile ruseşti, acompaniate la pian de Marian Hâncu, Tania Popa creează un tip de spectacol mai puţin întâlnit pe scenele teatrelor mari din Bucureşti, dar necesar. Necesar pentru că răspunde într-un mod artistic real unei nevoi de emoţie pe care publicul şi-o hrăneşte de obicei prin alt tip de producţie şi pentru că îi oferă unei actriţe prilejul de a-şi pune în valoare mijloace artistice nu întotdeauna exploatate la acest nivel.
Bine gradat, atât din punct de vedere dramatic, cât şi din punct de vedere al interpretării, spectacolul evoluează pe o zonă trăirist-asumată, adecvându-şi în permanenţă discursul la idee. Fata care-şi duce clienţii pe ultimul rând de la Cinema Curcubeu şi trăieşte în permanenţă între două lumi – mizeria din sală şi poveştile din filme – nu îşi propune mai mult decât să-şi seducă auditoriul. Vorbeşte, cântă şi dansează de la început şi până la sfârşit în faţa unui public real sau imaginar, fără să încerce să-şi justifice alegerile. Alternează momente de brutalitate, de totală lipsă de feminitate, cu unele în care delicateţea se insinuează absolut neaşteptat din spatele cuvintelor sau al gesturilor. Momentul construit cu irizări naturaliste, în care actriţa aşezată tacticos „la masă” îşi pune în faţă şervetul şi îşi taie un cartof fiert în coajă în bucăţele mici, muşcând apoi pofticios dintr-un ardei, sau cel în care îşi lustruieşte cu scuipat pantofii negri desperecheaţi, cu care pleacă la „vânătoare”, sunt doar două dintre ele.
Fără să insiste pe o latură absurd şi convenţional sensibilă, tipică târfelor din literatură şi teatru, Lia Bugnar reuşeşte un personaj viu şi veridic, ce se limpezeşte în faţa publicului timp de o oră. Sensiblităţile absolut credibile, construite în timp şi datorate aproape exclusiv filmelor de la cinema Curcubeu, văzute între două acte sexuale, consumate pe ultimul rând din sală, sunt bine asumate de Tania Popa, care ştie să apese pedala până la acel punct în care sentimentul nu eşuează în sentimentalism ieftin. Iar alternarea cântecelor cu bucăţi de poveste, departe de a întrerupe în stil brechtian fluidul emoţiei, îi dă o încărcătură şi mai mare, dar păstrată tot în zona patetismului autenticului, ce aminteşte de filmele ruseşti de altădată.
Un singur moment spectacolul îşi pierde însă echilibrul şi acela este chiar în final. O ieşire din scenă ceva mai simplă, mai „în coadă de peşte”, ar fi câştigat în emoţie reală. Moartea şi falsul dialog cu poliţistul care o loveşte forţează uşor o notă pe care nicio altă scenă n-o forţează… şi tulbură echilibrul.
Print
“Fata din curcubeu”, spectacolul de la TNB scris-regizat de Lia Bugnar şi jucat de Tania Popa, e un siamez bicefal şi îngrozitor de schizoid. Textul e cel mai adesea penibil, împănat pînă la refuz cu platitudini profundice, de o mediocritate ultra-jenantă, kitschuroasă şi bubuitoare, presărată ici-colo cu fragmente pasabile. Interpretarea e tărcată net şi violent: Tania Popa cîntă admirabil şi joacă deplorabil, find o mare actriţă în poveştile spuse muzical şi o şanteuză mediocră atunci cînd cîntă, pe dinafară, vorbele prefabricate ale personajului bugnaresc.
Această bicefalie fratricidă şi greu de suportat te poate face să ieşi din sală, în aşteptarea unui eventual CD sau DVD cu cîntecele memorabile, mai ales pentru cei care simt limba rusă. Sau, cine ştie, poate că Tania Popa hotărăşte să se lepede de mediocritatea de răsărită prăjită a textului şi a “regiei”, alegînd pentru acest spectacol calea luminată de floarea soarelui (pardon, m-am molipsit de la Lia Bugnar) …
Ce e “răsărita”? Aşa zicem noi, moldovenii, la floarea soarelui. Zău, Tanea, nu-i păcat să-ţi amesteci talentul cu răsărită prăjită? Cesnaia slova…
http://www.catavencii.ro/Tanea-popa-cinta-ride-si-falseaza-sau-quotrasarita-si-floarea-soareluiquot_0_3807.html
@ Iulia Mocanu
Uf, uf, de trei ori “uf”
Mie un alt text al Liei sau si mai exact alte doua (Sta sa ploua si Sapte dintr-o lovitura) mi s-au parut digerabile dpdv al spectatorului obisnuit, care vine in t-shirt , eventual transpirat dar pana la urma bine intentionat.
Sigur ca da, ambianta de la Green sau regia lui Caramitru (fie-mi iertata incultura* daca la “Sapte dintr-o….” am gresit regizorul; numele lui cum ar veni) mi-au dat impresia ca sunt colaci de salvare sau baloane cu heliu, astfel ca la aplauze lumea din sala nu regreta banii sau timpul petrecut. Fara indoiala mai este si o chestie de gust, alteori de empatie, catalizatori de reactii emotionale sau ziceti-i cum va place, dar oftez sincer pt ca asta e teatrul: actorii si dramaturgii aduc ofrandele pe altarul Thaliei (aici sa ma judece “colegii academicieni”!!!) insa suverana si ultim ungher care trebuie colonizat ramane, fie ca vrem sau nu, a fost este si va ramane inima spectatorului.
Eu vroiam sa laud sau sa imi scot palaria in fata unui text de Iosif Naghiu, vazut intr-o montare de familie sot-sotie, spectacol gazduit de CCS (casa de cultura a studentilor; candva zisa si Preoteasa). Faptul ca regizorul este profesionist cu acte-n regula, adica facultate de cinci ani, actrita care performeaza one-woman-show este absolventa pe bune, patru ani de facultate, a facut ca sala sa se goleasca greu, greu de tot, si mai degraba la insistentele doamnei , care vroia sa iasa in cele din urma din tensiunea profesiei.
Greu de tot, dupa vreo jumatate de ora, si mai degraba din buna crestere decat din alte motive, regizorul/sotul au acceptat sa stea de vorba cu spectatorii indarjiti. Eu care ma aflam in timpul liber, am intrebat daca spectacolul este “plimbabil” si in ce conditii financiare. Omul s-a uitat la mine, probabil m-a cantarit sau citit asa ca la reemeenee, apoi mi-a servit una amaruie.
Mi-a zis: domnu’ inginer, de cati bani dispuneti in buget?, ca pe noi o avere ne-au costat drepturile de autor, tigareta care scoate fum dar nu contine nicotina, etc etc. Eu ma credeam mai rezistent la ironii dar uite ca imi gasisem nasul asa ca in spiritul fair-play recunoc ca nu mi-a picat bine intrebarea artistului, dar deloc.
Sa te “miroasa” cineva atat de repede ca nu esti din lumea lor, sa iti aratae cartonasul galben (la fotbal asta inseamna avertisment: mai gresesti o data, vei fi exclus din joc!)si sa in plus sa fi privit ca un gay**, recunosc ca au fost incercari despre care imi place sa cred ca le-am facut fata, asa cam de nota 8. Nota 9 este pt asistent iar 10 pentru profesor. He he he
Hai sa inchei, ca poate aveti treaba si io v-am retinut cam mult si mi-e teama ca ma tarifati la secunda, asa cum fac companiile de telefonie mobila.
PS am pus in doua locuri asteriscuri, fiindca m-as fi lungit cu explicatii aparent inutile. O fac pt linistea mea si mai ales ca sa vad daca imi va sari cineva la jugulara***.
La primul, cel referitor la incultura, am retrait amaraciunea de a constata ca unui actor drag mesterului/profesorului Catalin NAUM n-am reusit sa ii intru deloc pe sub piele, ba din contra. In troleibuzul care ne aducea pe vreo patru “podisti” catre Gara de Nord, m-a luat gura pe dinainte si inhibat cu asupra de masura, am spus in gur amare: “dom’ profesor, sa imi fie iertata dar inteleasa lipsa mea de incultura dar cat teatru am vazut eu, imi pot permite luxul sa emit judecati de valoare in legatura cu un spectacol sau nu. Mihai, actorul la care faceam trimitere si referire, de la inaltimea celor unmetrunouazeci imi zice din coltul gurii: “sau de cultura”.
Cred ca a fost singur adata in cei cativa ani decat frecventez si spatele scenei, cand am evitat la mustata o situatie jenanta si ca atare am preferat, greu-greu de tor mi-a fost sa i mitin gura, sa zambesc amar pt ca ma consideram profund nedreptatit, neinteles, poate si umilit din dragoste de artisti. Acum, ca au trecut vreo doi ani de atunci, imi dau seama ca a fost mai mult o chestie de orgoliu netratat, incorect si inadecvat situatiei. Dar atunci am suferit ingrozitor. In primul rand pt ca eram convis, si acum sunt!, ca nu depasiem limita bunul simt. Anyway, fiecare pentru el, numai Dumnezeu e pentru toti. Asta e din Strugatki, mai ales ca vad un serial in Yorick despre/dedicat lui Tarkovki.
A doua folosire a asteriscului e leagata de…, stati un pic sa derulez in sus, de faptul ca invariabil apaream de unul singur, niciodata insotit de vreo femeie. Si daca unul sau altul o fi aruncat o vorba-n vant apoi asa ceva se lipeste de trebuie sa apelezi la foarfeca, ca sa scoti pata. Scuzati cacufonia.
Din acest motiv aseara la Ingeri in America mi-am torturat colega de camera si am insistat sa ramanem pana la sfarsit; eram disperat ca va trebui sa plecam la pauza, si as fi riscat sa platesc un taxi, sa distrug ceva tare frumos, dar pt nimic in lume n-as fi plecat decat la final. Dupa o oarecare corespondenta civilizata, respectuoasa chiar cu unul dintre protagonisti ar fi trebuit sa ne si strangem mainile si eu sa spun cate ceva in numele meu si al colegei, ceva care sa placa lui George. Da, regizorul ii muncise consistent iar spectatorul pleaca naucit din sala. Pe strada, in statie la 135 ce credeti ca-mi spune: auzi ma, eu faceam si mai simplu.
Asta dupa ce George imi povestise despre Elemente pentru o regie simpla.
Oare sa am curajul sa merg deseara singur, sa aprind una de foi (tigareta de foi) si sa stau dupa spectacol pentru/la autografe cu George, Nicoleta, Alexandru, Sorin si Adrian, acesti copii minune? V-a placut cum am dres-o din condei, alaturarea intre prenumele Adrian si copii minune.
Eventual voi sta mai la distanta sau o sa ma adresez mai intai domnului Ivascu, si abia dupa aceea celorlati. S-ar putea sa ajute. Parerea mea.
Am citit avancronica la Fata de la Curcubeu, si am asteptat rabdator ecourile.
spectatorul,platitor de bilet ,are dreptul la o opinie Orice opinie este pur subiectiva ,dar un cod nescris ne spune ca trebuie respectata
Nu inteleg de ce Gabriel nu-si face un blog ,ca uf,uf , uf ce frumos povesteste !
Un lucru este cert :teatrul nu este un “sport de masa ” ,nu este entertainment ,nu este un podium de defilare pentru snobii care-si scot iubitele la o tigara de foi !Cred ca barul din incinta creeaza confuzia 🙂
@ Mihaela, cu …???? intelegere stricto senso
No, ce sa zica regtazeanul din mine dupa intalnirea de aseara cu ardelenii? Dupa cat de frumos vorbea Sorin, scuzati-ma ca nu postez la “Un dictator intr-o lume de carton” dar am vazut ca discutia a degenerat in pareri despre schimbarile hormonale, si dupa mestesugul regizorului cu “R” incep sa cred ca tot Ardealu-i fruntea in actorie, regie si mai ales in scenografie.
Venisem chitit, sunt de altfel in continuare, sa scriu Liei pe ….stiti voi, acolo unde scriem toti astia dezinhibatii, cam asa: draga Lia, sunt si pareri contra Curcubeului tau; te rog sa scrii un text doar de ambitie, unul asa cu naduf, dupa exemplul predecesorului Frank Zappa. La un moment dat acest capitol prea repede secerat de cancer, incepuse sa fie contestat (ironizat chiar, iar asta doare muuult mai tare !!!) reprosandu-i-se pana la urma ca vezi Doamne nu ar sti cu chitara. Si s-a suparat tata Frank si a scos albulmul rock Sheik Yerbouti.
Stiti ce a spus critica de specialtate? Sigur ca stiti , ca d-aia exista google: ca sa cada ei in picioare, au decretat infiintzare/aparitia unui top separat, unei categorii muzicale. S-a numit simplu: Frank Zappa. Mi-ar place ca in bucataria lor despre care radioascultatorii lui Voicu Radescu (si producatorului Adriaaaaan, oops am uitat numele lui) dintr-un cartier prin care circula si metroul si tramvaiul si troleibuzu’, Lia sa scrie ceva care sa rupa gura targului.
Recitesc peste ochelarii textul Mihaelei si ma intorc in timp la perioada emailistica si Reply-ul lui Bughi: mai domnu’ Gabi, de ne iti faci blog? El facea studii de regie film, berea era buna in La Scena, aia micii (colegii lui) il adorau pe buna dreptate, si…si criza abia incepuse.
Am incercat sa fac un blog, inspirat de discul de vinil , cu Alice in tara minunilor, si d-aia s-a chemat toatepovestileunchiuluicharles, pt ca fetitza ii cerea personajului interpretat de Fory Eterle ” unchiule Charles, mai spune-mi o poveste. Nu, nu era mesterul Fory, era rrrarait adica graseiat deci anyway, ……si doar am baut cafeaua la fierbatoru de acasa ca sa am timp sa scriu aci !
Mesterul Fory era chiar Vrajitorul din Oz.
But seriously, da spectatorul platitor de bilet are dreptul la opinie si daca este clar exprimata e graozav. Sper ca Alina sa nu citeasca aici cat de mult am apreciat felul ei de a pune problema in legatura cu piesa dnei Popescu Bitanescu.
Dar m-ati facut curios si cand ma-ntorc, caci fiecare mai pleaca doar cateva zile (va fi liniste in revista? sper ca dimpotriva) o sa imi platesc biletul la Curcubeu.
Sunt profund impresionat si vreau sa spun macar cateva propozitii despre spectatorii platitori de bilet de la tripticul Ingeri in America & Perestroika. O fac recunoscandu-mi ignoranta, si poate lipsa de rabdare din momentul cand am citit cronica. Venisem cu “ideea-de-gata” ca mai intai a scris Kushner o piesa, iar subiectul sau a fost reluat de alt autor, pastrand subiectul delicat al diversitatii sexuale. Eu am crescut in vremea radioului VEF (si ce teatru radiofonic am mancat pe paine !!! Zapada in mijlocul iernii, Vizita batranei doamne cu Irina Rachitzeanu Sirianu si Toma Caragiu, Constructorul Solnes, Insir-te margarite, sau fabulos de miscatoarea Ciuta sau Prometeu inlantzuit) copilul meu eset suf de mare incat tabu-urile ar trebui sa fie ceva ca dioramele de la Antipa, si totusi. Performantza de a lucra un text despre oameni care sunt in genere marginalizati sau se automarginalizeaza in Romania, curatzenia si proximitatea geniului in simplitatea viziunii regizorului m-au facut sa ma intreb daca sunt intr-o tara este europeana sau intr-un teatru din Vest und eavangarda e la ea acasa.
Revin mai tarziu, fiidca ma “striga mamica” , spun asta cu mahnire pt cei care n-au vazut si inteles Once upon a Time in America.
Felicitari dnei Redactor sef pt ca a deschis usa tanarului critic de teatru cu acte-n regula si a acceptat sa fie criticat/demolat un viitor monstru sacru al comediei feminine. Multumesc in egala masura pentru ca …..ma rabda in sectiunea rezervata chibitilor, postacilor cu toate ca io ma vad mai degraba ca rasandac.
O zi buna tuturor!
@ Mihaela…cu justificata rusine, teama si alea-alea
Stimata doamna,
Ieri eram si obosit si impresionat de gigaperformantza ingerilor romani (indrumati de dl V I Frunza) care au zburat prin T Metropolis, managerizat de asemenea ingereste de catre dl Ivascu, etc etc si d-aia nu mi-a iesit un comentariu decent. Din teatru am plecat la 22,35 si acasa ajunsei abia la 00,16.
Luni dimineata, foarte dimineata, ca sa po’ scrie la gazeta am pus ceasul sa “Child in time” la ora 07,45 dar la si unsfert eram deja in autobuz. Cu cinci minute inainte de serviciu o colega ma suna si eu crezui ca m-a vazut dintr-o masina: luasem duminica cheia cu mine si ea nu putea astfel intra in birou.
Ieri cand am plecat de la munca (sa fi fost 19,23) am recitit oribilul text, plin de greseli si vroiam sa o rog pe dna Andronescu, pardon doamna Redactor Sef Monica Andronescu, sa imi stearga acel comentariu. Dar cum oare sa dovedesc ca e al meu si ca mi-e tare rusine de ceea ce am produs? Dupa aia mi-am amintit de veterinara mea, ea spune intotdeauna: domnu injinier, mai multa incredere in dumneavoastra, ce mama naibii!?
Ca atare stau tare pe pozitii: da, am scris aiurea, daca l-ar citi Alina probabil ca mi-ar spune “sterge si pe ala dedesubt fiindca ai folosit numele meu fara a primi acordul explicit”.
Ei si? This is this, invart linguritza in ceasca de cafea, privesc in jur dezorientat, absent. He he he
PS Formal zic si io, mai mult din amor propriu: scuzati daca v-am deranjat, v-am dezamagit, etc etc! O sa dau eu o cafea….din salariu, sau la birou….ca despre barul din UNATC nici nu poate fi vorba !
Lia Bugnar este marea femeie a zilelor noastre. Pentru ca zilele noastre sunt asa cum le vedem. Un balon umflat pana la refuz… si se mandreste cu umflarea (asta e penibil la ea). Se lauda cu barbatul, cu prietenii, cu succesul! Cine n-ar face o? Azi e posibil orice, dar ea se si da de o enorma modesteie jucata fals pentru ca intotdeauna a fost o actrita execrabila. Cand a descoperit ca poate profita de altii a devenit geniala. Genialitatea declarata de impotenti.