Cutiuţa muzicală a lui Nenea Iancu

Tudor Sicomaş

Deşi „Anul Caragiale” s-a încheiat de câteva luni, marele nostru dramaturg nu trebuie şi nici nu este, slavă Domnului, uitat. Mai există încă multe teatre din capitală care îi respectă şi onorează memoria şi existenţa prin spectacole pe care le prezintă în continuare. Una dintre aceste instituţii de cultură – poate una dintre cele mai neobosite de-a lungul întregului an aniversar ce tocmai a trecut – este Teatrul Masca. Ca de obicei, axându-se pe partea de teatru de gest, mişcare şi pantomimă, artiştii teatrului au hotărât să aducă la viaţă, sub formă de spectacol de statui vivante cea mai îndrăgită piesă a lui Caragiale, capodopera dramaturgului, „O scrisoare pierdută”.

Lumea pitorescă şi colorată creionată de Caragiale prinde viaţă delicat şi cu mult umor fin cu ajutorul actorilor Teatrului Masca. Întregul spectacol, pornind de la scenografie şi muzică şi până la cele mai detaliate mişcări ale protagoniştilor, este construit asemenea unei mici bijuterii, a unei cutiuţe muzicale, ajunse până la noi parcă din alte timpuri, când doamnele încă purtau rochii cu turnură şi îşi fluturau evantaiele ca să alunge căldura verilor. O căldură asemănătoare pot întâlni spectatorii şi în parcurile unde acest spectacol are loc, dar, ca şi evantaiele respective, şi aceste reprezentaţii cu „O scrisoare pierdută” alungă orice urmă a vremii sufocante şi aduce o briză binevenită în tabloul artistic bucureştean.

Pentru a da o imagine completă a ceea ce se petrece în această montare, trebuie amintiţi, în primul rând, actorii care dau viaţă personajelor caragialiene. Ce poate fi adus nou în interpretarea unor asemenea roluri, pentru a nu le face plictisitoare, pentru a le scoate din clişeele cu care a fost obişnuit publicul? Actorii Teatrului Masca reuşesc din plin această performanţă. George Pupăză, Iulia Dumitru şi Sebastian Ghiţă aduc farmecul, nostalgia şi umorul atât de necesar triunghiului amoros Fănică Tipătescu-Zoe Trahanache-Zaharia Trahanache. Cu adevărat în evidenţă ies, însă, interpreţii lui Zoe şi ai lui Trahanache. Iulia Dumitru, fiind şi singura actriţă din distribuţie, aduce un plus de şarm al vechii Românii prin ţinuta elegantă, prin gesturile delicate, dar şi prin ieşirile isterice caracteristice personajului său. De asemenea, artista dovedeşte un foarte bun control al tehnicii de statui vivante – un motiv în plus pentru a îi urmări prestaţia îndeaproape. Sebastian Ghiţă, în rolul bătrânului preşedinte al „atâtor comitete şi comiţii”, este genul de actor care iese în evidenţă fără nicio problemă şi aceasta datorită fizicului său care merge de minune cu imaginea rubicondă, rubensiană pe care publicul şi-a format-o despre zaharisitul Trahanache. Pe lângă aspectul fizic, Sebastian Ghiţă îi aduce personajului său o notă personală, adăugându-i, în plus faţă de descrierea amuzantă pe care i-o face Caragiale în text, câte un tuşeu care îl apropie de inima spectatorilor – din când în când adoarme şi sforăie ori, cum se întâmplă în timpul şedinţei din actul al treilea, exagerează folosirea clopoţelului pentru a menţine liniştea în sală. Toate acestea îl fac să fie mult mai uman şi mai pe placul privitorilor. Un al treilea actor care nu poate fi trecut cu vederea este Antonio Tadeus Mincă, interpretul senilului, dar escrocului, Agamiţă Dandanache. Asemenea tuturor personajelor lui Nenea Iancu, şi Dandanache s-a întipărit în memoria cititorilor şi a consumatorilor de teatru. Antonio Tadeus Mincă reuşeşte să aducă o briză inovatoare, prin tehnica de statuie vivantă pe care a studiat-o şi căreia i-a adus noi elemente. Agamiţă al lui nu mai este doar un bătrânel uituc, dar ticălos. El devine un fel de maşinărie care încadrează toată acţiunea spectacolului, un roboţel intrigant a cărei cheiţă este întoarsă chiar de Caragiale (interpretat de Aurel Sorin Sandu) – el însuşi fiind personaj al spectacolului, privind din afară tot ceea ce se petrece şi notându-şi neobosit acţiuni ale persoanelor pe care le observă. În continuare, apare în atenţia publicului Caţavencu, căruia îi dă viaţă Răzvan Teodorescu. Actorul este plin de vervă şi amuzament. Se poate afirma, fără nicio problemă, că al său Caţavencu este unul delicios, din punct de vedere al construcţiei interioare, ce se reflectă în exterior. Mişcările şi gesturile sale rapide, ferme, dar şi haotice (realizate, însă, foarte organizat), pe alocuri, fac din politician o figură foarte umană, aşa cum se întămplă şi cu bătrânul Trahanache. Cetăţeanul Turmentat, în interpretarea lui Eugen Fetescu, este, iarăşi, un rol demn de luat în considerare, şi aceasta tot datorită tehnicii extrem de bune de statuie vivantă pe care actorul o stăpâneşte. Nu în ultimul rând, nu trebuie trecuţi cu vederea şi nici ceilalţi artişti din distribuţie, care întregesc tabloul vivant creat de regizorul Mihai Mălaimare. Este vorba despre: Mihai Hurduc, Alexandru Floroiu, Mădălin Mladinovici, Bogdan Angelescu, Massimiliano Nugnes şi Andrei Drăgulescu, toţi fiind foarte tineri actori şi colaboratori ai Teatrului Masca.

De reţinut sunt nu numai regia mustind de viaţă şi vervă semnată de directorul teatrului, Mihai Mălaimare, ci şi scenografia extrem de inventivă – un „châpeau” exact cum purtau bărbaţii la începutul secolului al XX-lea, pe suprafaţa căreia se petrec toate intrigile lui Caţavencu şi toate scenele de amor ale coanei Joiţica, alături de sumedenia de episoade care construiesc restul piesei caragialiene. Nu în ultimul rând, muzica lui Răzvan Diaconu punctează eficient şi subliniază caracterul fiecărui personaj, precum şi firul poveştii desfăşurate în faţa spectatorilor ce râd în hohote.